vineri, 13 octombrie 2017

Regretele copilăriei mele...

Citesc "Despre dorurile nebune ale amiezilor de august" de Dragoş Voicu în cea de-a doua ediție a Mămăligii de Varşovia - cea amară şi mi se face brusc amar pe suflet. Conştientizez care este de fapt unul dintre cele mai mari regrete ale copilăriei mele - eu nu am avut bunică.
Ei cum nu am avut, e un fel de-a spune, nu am avut, mai degrabă, parte de dragostea bunicii. Iar unde dragoste nu e, nimic nu e - vorba cântecului.
Pentru mine, frații şi verişorii mei, bunica nu era simplă bunică, era Mama: mama Ifimia, bunica din partea mamei, si mama Tanea, mama tatălui meu.
Mama Ifimia era bunica care trăia cel mai departe - la 12 km de satul nostru. Şi tot pe ea o vedeam cel mai des, pentru că 12km nu erau chiar aşa de mult pentru o bunică care vroia să-şi vadă nepoții - 2 ore şi jumătate de mers pe jos pe lângă pădure.  Dar ea s-a stins devreme, eu n-aveam nici 10 ani împliniți, aşa că amintirile cu ea nu sunt aşa numeroase pe cât mi-aş fi dorit.
Mama Tanea locuia nu tare departe - 15 minute de mers pe jos, dar la noi acasă a venit doar în ziua când părinții mei au sfințit casa pe care o construiseră timp de câțiva ani. Eu aveam 6 ani pe atunci. De atunci nu ne-a mai călcat pragul niciodată.  Mergeam noi din când în când la ea, dar ea ne iubea într-atât de mult încât ascundea bomboanele când ştia că venim...
Noi vorbeam des despre bunelul, decedat în '94, iar ea ne întreba despre ce ne vom aminti de ea când ea nu va mai fi. Noi nu-i puteam răspunde, iar de câteva zile îmi răsună în cap această întrebare: "despre ce poți să-ți aminteşti de un om care nu te-a iubit niciodată?".
Voi țineți minte perioada ceea de criză din Moldova, când salariile nu se plăteau cu lunile, pensiile se achitau în caloşi si alte produse? Ei uite, acea criză am simțit-o pe propria piele, cu propriul stomac. Căci venise o vreme când bani pentru cumpărat pâine nu erau, iar noi mâncam fasole cu mămăligă în aşteptarea salariilor. Acea criză nu a afectat pe toată lumea, iar bunică-mea ne dădea uneori bani să îi cumpărăm câte o pâine, ne cerea restul, şi nici nu ne servea cu vreo bucățică. Țin minte cum noi spunându-i că mâncăm fasole ei i s-a făcut "jale" de noi şi ne-a adus o sacoşă de paste pe care ea le fierbea porcilor. Nu ne-a dat din pastele bune din care mânca şi ea, ca să nu le termine prea repede...
A murit cu câțiva ani în urmă, singură şi bătrână. Iar eu m-am întrebat mereu de ce n-a vrut să fie ea bunica ce atât mi-am dorit-o?
Vreau şi eu un ghiveci fermecat, s-o cresc acolo pe mama Ifimia, să-mi dea ea dragostea de bunică pe care n-a reuşit să ne-o dea căci a plecat prea devreme. Mai vreau un ghiveci, s-o cresc acolo pe mama Tanea, să-i explic că eu toată viața am sperat că ea într-o zi o să ne iubească. Şi ea să ne iubească, necondiționat, ca pe nişte copii ce i-am fost...
Unde mai sunt asemenea minunății, stimate Dragoş Voicu?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu