Gheorghe era un băiat înalt și chipeș. Puteai să te îneci în ochii lui, de frumoși ce erau, iar el știa asta și nu scăpa nici o ocazie de a cuceri fetele, mai ales că mai avea și darul comunicării...
Pe Marina a întâlnit-o pe coridoarele căminului studențesc. El era anul 3 de facultate, iar ea proaspăt venită de acasă, cu visuri mari de a deveni jurnalist...
Era și ea de o frumusețe rară: cu păr și ochi negri ca pana corbului, părul lung până la coapse, strâns îngrijit în cosiță, pielea bronzată de parcă ar fi făcut chiar acum baie în ciocolată, iar privirea timidă era aruncată în pământ de fiecare dată când trecea pe lângă vreun băiat.
Gheorghe nu putu să nu o observe, s-a interesat cine este și de unde vine, iar într-una din zile, când ea gătea la bucătărie, nu rată ocazia de a intra în vorbă.
„Acu-i acu!” - își zise el, trecându-și mândru degetele prin părul de la ceafă. Discuții multe au urmat după aceea, Gheorghe povestea, ca un cunoscător adevărat, cum e viața de jurnalist, care sunt calitățile pe care acesta trebuie să le posede, la ce riscuri trebuie să fie dispus să meargă... Firește, el era (deja!) anul 3 de facultate, avea practică de o viață în acest domeniu, iar ea îl asculta fascinată, pentru că rar puteai găsi pe cineva care să se exprime atât de bine ca și Gheorghe. El putea să nu cunoască nimic despre un subiect, dar să întrețină așa discuții, că toți rămâneau cu gura căscată.
Între timp ea se îndrăgosti de dânsul. El vedea asta, îi plăcea, dar se purta cu ea pe zi ce trece tot mai mândru. Îi plăcea s-o facă pe atotcunoscătorul. Își permitea să o jignească din când în când, făcând-o geloasă în timp ce el flirta cu alte fete din cămin, chiar sub privirile ei. Gheorghe era un macho, pe ea dejao cucerise și își pierduse interesul. În ultima discuție pe care au avut-o i-a spus că oamenii timizi nu au ce căuta în lumea jurnalistică, nu a făcut referire la caracterul ei, a spus-o așa, într-o doară, ca și multe alte vorbe spuse doar pentru a întreține discuția, dar ea a luat-o personal...
Era sfârșit de an, și de atunci Gheorghe nu a mai auzit de dânsa, dar nici nu a căutat-o, pentru că în anul următor el era ocupat să cunoască noile fete venite la studii la capitală.
De Marina își amintea uneori, foarte rar și cu ocazii diferite.
Pe urmă Gheorghe a întâlnit-o pe Ana, mândră și deșteaptă, și s-a însurat cu ea. Au plecat într-un orășel din nordul țării, și-au făcut casă, afaceri, 2 copii...Pe Marina a întâlnit-o pe coridoarele căminului studențesc. El era anul 3 de facultate, iar ea proaspăt venită de acasă, cu visuri mari de a deveni jurnalist...
Era și ea de o frumusețe rară: cu păr și ochi negri ca pana corbului, părul lung până la coapse, strâns îngrijit în cosiță, pielea bronzată de parcă ar fi făcut chiar acum baie în ciocolată, iar privirea timidă era aruncată în pământ de fiecare dată când trecea pe lângă vreun băiat.
„Acu-i acu!” - își zise el, trecându-și mândru degetele prin părul de la ceafă. Discuții multe au urmat după aceea, Gheorghe povestea, ca un cunoscător adevărat, cum e viața de jurnalist, care sunt calitățile pe care acesta trebuie să le posede, la ce riscuri trebuie să fie dispus să meargă... Firește, el era (deja!) anul 3 de facultate, avea practică de o viață în acest domeniu, iar ea îl asculta fascinată, pentru că rar puteai găsi pe cineva care să se exprime atât de bine ca și Gheorghe. El putea să nu cunoască nimic despre un subiect, dar să întrețină așa discuții, că toți rămâneau cu gura căscată.
Între timp ea se îndrăgosti de dânsul. El vedea asta, îi plăcea, dar se purta cu ea pe zi ce trece tot mai mândru. Îi plăcea s-o facă pe atotcunoscătorul. Își permitea să o jignească din când în când, făcând-o geloasă în timp ce el flirta cu alte fete din cămin, chiar sub privirile ei. Gheorghe era un macho, pe ea dejao cucerise și își pierduse interesul. În ultima discuție pe care au avut-o i-a spus că oamenii timizi nu au ce căuta în lumea jurnalistică, nu a făcut referire la caracterul ei, a spus-o așa, într-o doară, ca și multe alte vorbe spuse doar pentru a întreține discuția, dar ea a luat-o personal... Era sfârșit de an, și de atunci Gheorghe nu a mai auzit de dânsa, dar nici nu a căutat-o, pentru că în anul următor el era ocupat să cunoască noile fete venite la studii la capitală.
De Marina își amintea uneori, foarte rar și cu ocazii diferite.
Trecuseră 30 de ani de când nu o mai văzuse pe Marina, o și uitase aproape, când, într-una din zile, mânat de grijile afacerii pe care o avea, acesta pleacă la Chișinău la o întâlnire. Afacerile rămân a fi afaceri...
Intră în biroul în care avea întâlnire, cu gândul să rezolve repede toate ce își propusese și să plece acasă, dar n-a fost chiar așa!
Intră și mare îi fu mirarea: acolo îl aștepta Marina, da, Marina cea de acum 30 de ani, neschimbată, cu părul său negru și cu suplețea sa. În ochi i s-a aprins o scânteie, era incredibil, el deja uitase de ea...
Au discutat, mult, s-au bucurat ambii de întâlnirea asta neașteptată, doar că în ochii ei se putea citi o umbră de tristețe. Și pentru că era ora prânzului, Gheorghe o invită să iasă undeva în oraș să ia masa împreună. Ea e ezitat, refuzând și motivând că mai are de lucru. Gheorghe, însă, nu se lăsă convins așa ușor: „Hai Marina, doar nu ne vedem în fiecare zi, și-apoi, ai și tu dreptul să mănânci, nu?” - râse el și se apropie de biroul ei. Abia atunci își dădu seamă că ea, de partea cealaltă a mesei stătea așezată... într-un scaun cu rotile...
Un fior rece îi trecu prin tot corpul, nu îi venea să creadă: fata asta, care până acum i se păruse că nu s-a schimbat deloc în cei 30 de ani trecuți, nu putea să mai meargă...
Se așeză mut, iar ochii lui o priveau împietriți. Ea ezita să îl privească, și-ar fi dorit ca el să nu o vadă așa, să plece și să o păstreze în amintire frumoasă ca la 18 ani...
(Va urma...)
