În viață, ca și pe motocicletă

În viață, ca și pe motocicletă, cel mai important este să îți păstrezi echilibrul.
Nu există soluție mai bună pentru a reuși să îți continui calea.
În viață, ca și pe motocicletă, vor exista oameni care, fiind înaintea ta, vor observa viteza cu care avansezi spre scopul pe care îl ai, te vor privi cu respect, și fiind conștienți de faptul că, chiar dacă mergeți pe același drum, iar ei sunt înainte, și mai și stau în ambuteiaj de câteva ore (în viață, ar putea fi și ani) te vor lăsa să treci, pentru că „motocicleta” ta e mult mai mică decât „mașina” lor, iar șansele ca să avansezi sunt mult mai mari... Tu le vei mulțumi și vei merge mai departe.

Dar... În viață, ca și pe motocicletă, mai sunt și oameni care, dându-și seama că tu ai putea avansa mai repede decât ei, pentru că „motocicleta” ta e mult mai mică decât „mașina” lor, îți vor bloca calea intenționat. Ei nu pleacă nicăieri, pentru că ambuteiajul e prea mare, dar nici pe tine nu te vor lăsa să treci. Tu îi privești uimit și nu înțelegi „de ce?”, doar fiecare din noi are posibilitatea de a-și alege modalitatea de a înainta, unii aleg confortul unei mașini dotate cu aer condiționat pentru călduri de +30°C și stau comod așezați pe banchete moi, în timp ce tu ai optat pentru geaca de motociclist, blugi și ghete, pe aceleași +30°C, tu ai ales viteza, iar unora nu le place acest lucru... În astfel de momente... cel mai important este să îți păstrezi echilibrul. Oricum se va găsi o modalitate de a avansa, pentru că pe banda de alături neaparat va fi un alt om, din prima categorie, și îți va face loc să treci.
În viață, ca și pe motocicletă, cel mai important este să îți păstrezi echilibrul. Și chiar dacă se întâmplă uneori să îți schimbi poziția normală, înclinându-te, la o răscruce, nu uita, asta e pentru a evita o eventuală cădere, pentru că se întâmplă să cotim, în viață, și pe motocicletă, iar coborâșul pe care îl traversăm în aceste momente are scopul de a ne ajuta să înaintăm...
În viață, ca și pe motocicletă, vor exista și drumuri stricate, care te vor împiedica să avansezi cu aceeași viteză, dar cine a spus că toate drumurile sunt perfecte? În asemenea cazuri vom încetini viteza, și ne vom continua calea, pentru că chiar și drumurile rele duc undeva.
În viață, ca și pe motocicletă, cel mai important este să îți păstrezi echilibrul, să gândești rațional, să fii atent la cei din jurul tău, și să înaintezi!

Tragedia unui zeu

Bună, mă numesc MA, sunt zeu, și vreau să vă povestesc istoria mea de pe timpurile când oamenilor le plăcea să trăiască pe mai multe planete.
Pământul nu a fost întodeauna cea mai populată planetă.
Cândva el nu se bucura, nici pe departe, de simpatia oamenilor. Cândva și oamenii erau altfel...
Eram o familie numeroasă de zei, care își avea fiecare planeta sa, și stăpânii săi. Da, vreau să mă înțelegeți corect, noi eram cu toții în slujba oamenilor, eram prieteni cu ei și ne plăcea să îi ajutăm.
Oamenilor le plăcea să meargă în vacanțe pe planete vecine, primeam și noi, la rândul nostru, oaspeți. Trăiam fericiți cu toții și ne întâlneam la discuții seara, în casa mea.
Dar armonia n-a durat decât câteva sute de mii de ani, o mică parte din viața mea, și cea mai frumoasă. Acum trăiesc singur, pe o planetă de care oamenii au uitat. Am îmbătrânit, chiar dacă zeii nu o fac, eu am învățat de la oameni cum se face asta, și am făcut-o, de dorul lor...
Dar cum a început sfârșitul?

Atunci când în galaxia vecină zeul cel mic al familiei de acolo- pe nume GA, și-a propus să convingă oamenii de pe planetele fraților săi să se instaleze la el,  căci le va crea condiții mai bune de trai, acesta a fost pedepsit și alungat din galaxie, pentru nerespectarea regulamentului. Trebuie să recunosc, există și zei orgolioși și flămânzi de putere, iar la noi, puterea este măsurată prin dragostea din partea oamenilor.
Neavând ce face, GA a călătorit prin timp și spațiu câteva mii de ani, dar îi lipsea dragostea oamenilor, și asta îl măcina. A mers în ospeții prin diferite galaxii, a încercat să se pună bine cu zeii, dar cum toată lumea îi știa povestea, nimeni nu a vrut să-l  primească.
În familia noastră a venit pe neașteptate, era noapte, iar el arăta destul de chinuit și obosit, așa că, după ce ne-am sfătuit cu toți frații, am hotărât că-l lăsăm să înopteze la noi, planeta Pământ era liberă, așa că l-am cazat acolo. A dormit câțiva ani buni, rătăcirea prin spațiu îl epuizase. Apoi și-a cerut permisiunea de a mai rămâne  ceva timp, mergea în ospeții la noi pe planete, discuta cu oamenii, se juca cu copii, astfel încât toți au început să-l placă, inclusiv  zeii.
Zeii devin din ce în ce mai puternici când interacționează pozitiv cu un număr cât mai mare de oameni. În familia noastră nu ne-am gândit niciodată la asta, pentru că regula conform căreia fiecare se ocupă de oamenii de pe planeta lui era lege sfântă. GA, însă, a înteracționat cu absolut toți oamenii de pe galaxie și, fără să ne dăm seama, a devenit mai puternic decât noi toți la un loc. Atunci a declarat război. Și-a declarat Pământul drept planetă, apoi a început să convingă oamenii să își părăsească planetele și zeii, pentru a se muta pe acolo. Noi nu aveam acces, nu știam cum e, cert e faptul că avea el acolo ceva mai bun decît noi pe planetele noastre. Și oamenii au început să plece, unul câte unul...
Ziua cea mai dureroasă pentru mine a fost cea în care a plecat și ultimul om de pe planeta mea...
Strâgâdu-și lucrurile, oamenii plecau, chiar dacă eu încercam să îi conving să rămână, aceștia nici macar nu priveau în urmă. Din cauza acestor plecări masive, și a disperării mele, totul în jur a început să se usuce.
Eu eram pe cale de a ceda. M-am închis în casa mea, am făcut întuneric, m-am lipit de pod și m-am făcut nevăzut. Nu mai vroiam să vad pe nimeni, nu știam ce trebuie să fac ca să le recâștig dragostea oamenilor mei, dar nici nu puteam să mă uit neputincios cum pleacă...
Am stat acolo câteva zile. Totul se schimbase, nu mai venea nimeni seara, în casa mea, să stăm la sfat. În acele clipe îmi doream să mor, cum o fac oamenii, dar zeii nu au această capacitate...
Într-una din zile, ultima mea zi de fericire, stând acolo, înșirat pe tavan, în liniștea și gândurile mele, am auzit cum se deschide ușa templului meu. Înghețasem! Nu mai trecuse nimeni prin casa mea de mult timp. Nici nu mai credeam că au mai rămas oameni pe planetă. M-am furișat, așteptând să văd cine este, dar în același timp fiindu-mi frică să nu fiu observat...
Era Eric, un tânăr de 17 ani, de statură mijlocie, cu părul ars de soare... Privea în toate părțile. Era clar, mă căuta pe mine. Știa că sunt acolo, la fel de bine știa că pot să mă ascund de minune - în copilăria sa ne-am jucat de nenumărate ori de-a ascunselea.
- Știu că ești aici, MA, vreau să - ți vorbesc, vino te rog...
Eu nu încumetam să îmi fac apariția, cu toate că stăteam alături de el și îl priveam țintă în ochi. Ochii lui nu mai străluceau ca înainte. Erau destul de reci, și din cauza asta îmi era frică să aud ce vrea să îmi spună... Din cauza acestei frici ale mele, temperatura din încăpere a scăzut brusc. Nu obișnuiam să generez stări pe care nu le pot stăpâni, atunci a fost, însă, un caz aparte.
- Ești aici, îți simt prezența. Am venit să - mi iau rămas bun, MA. Să știi că vei rămâne mereu zeul meu iubit, indiferent unde o să mă aflu. Nu am să uit niciodată viața trăită cu tine pe planeta noastră...
A fost pentru prima și ultima oară când cineva mi-a spus că mă iubește. A fost, cred, cel mai special moment din toată istoria mea de zeu.
- Da, sunt ultimul care pleacă, nu a mai rămas nimeni. Adio, MA!
Și a ieșit, eu rămăsesem invadat de sentimente contradictorii: prima dată cineva îmi spusese că mă iubește, și în același moment, că toată lumea m-a părăsit. Când mi-am revenit din starea asta, și am înțeles că vreau să schimb ceva pentru a-i reîntoarce pe oameni, Eric trecuse deja gardul pentru a părăsi planeta.
Nu mai țin minte cum l-am ajuns din urmă, cert e faptul că îl strigam din toate puterile, dar el nu mă auzea. Am stârnit vântul, iarba uscată i-a împiedicat picioarele, a căzut, și după asta s-a pomenit cu mine în fața sa:
- Nu pleca, te rog, rămâi! Vrei, îți creez cea mai frumoasă planetă, vrei? Zi-mi ce vrei și fac orice!
Și în momentul acela, m-am aruncat în aer, și cu toată puterea mea de zeu am început să creez... o altă planetă!
Terenul de lângă picioarele lui Eric a început a aluneca, iar  vidul ce se crea în urma acestui proces, se umplea de nuanțe de culori aprinse. Nu creasem așa ceva până acum, nici la frații mei nu mai văzusem, dar dragostea pentru oameni, frica de a rămâne singur și declarațiile lui Eric m-am făcut mai puternic ca niciodată. Amalgamul de culori, ciripitul păsărilor și intensitatea cu care lumina soarele pe această parte de lume, nou-creată, reprezentau în sine planeta perfectă. Nu mai văzusem așa ceva, eram mândru de ceea ce tocmai făcusem, dar și mai plin de fericire, pentru că puteam să ofer aceasta unui om atât de drag, cel care nu plecase încă...
- Ia-o, e lumea ta, numește-o cum vrei, fă ce vrei, ai toată libertatea! i-am strigat eu fericit. Rămâi și trăiește așa cum visezi!
Dar Eric m-a privit în ochi, surprins și el de toate cele ce văzuse, și spuse neputincios:
-Nu pot să accept. Îmi pare rău, dar trebuie să plec... Îți sunt recunoscător, sunt profund uimit de ceea ce ai creat, nu am mai vazut așa ceva până acum... E foarte fumos dar... dragostea mea pentru Elina depășeste orice limite... Plec după ea, căci făra ea existența mea, chiar și pe cea mai frumoasă planetă din galaxie, nu are nici un rost. Iartă-mă. Dacă Elina va fi de acord, ne vom întoarce, dar nu pot să îți promit nimic...
S-a întors și a plecat.
Așa poate fi descrisă tragedia unui zeu, prin momentul în care ultimul om pe care îl mai are, îi întoarce spatele...
Am rămas cu acea imagine în minte, cu ea traiesc de mii de ani. Am vrut să plâng, să strig, să mă arunc în gol, să nu mai exist, da nu mi-a reușit decât să declanșez o furtună prin care am distrus cea mai frumoasă planetă din galaxie, o planetă pe care nu a călcat picior de om...
L-am așteptat mulți ani pe Eric, să se întoarcă  împreună cu Elina, dar  în zadar...
Îl mai aștept și acum, lipit de podul templului, chiar dacă știu că oamenii nu trăiesc  decât câteva zeci de ani. Eu mai sper, totuși, că cineva își va aduce aminte de mine, va zbura pe planeta mea și mă va găsi...
Ce s-a întâmplat cu frații mei, nu știu, știu doar că GA nu mai traiește pe Pământ. Oamenii au uitat și de el, cum și de ceilalți zei. Ei au acum alte interese, iar unul dintre ele este redescoperirea planetelor.

Eu îi aștept...

De ce "Eu sunt Moldova"

Eu sunt Moldova - frumos, sugestiv şi adevărat. Am citit fraza asta (pe alocuri - însoţită de logo, pe alocuri - ba) de zeci de ori în ultimele câteva zile. Nu am reuşit să intru în esenţa acestei campanii sociale, dar nici nu am nevoie să mi se aducă prea multe replici sau argumente pentru o afirma si eu.Eu nu sunt în Moldova, dar sunt Moldova. Nu doar pentru că m-am născut acolo, că mi-am petrecut copilăria acolo, şi nu doar pentru că acolo e familia mea. Fiecare persoană care se află în străinătate, indiferent de ţara de originine poate aduce asemenea argumente şi chiar dacă ele sunt adevărate şi din suflet, asta, pentru străini, nu spune nimic despre ţară din care vine o anumită persoană.Eu sunt Moldova pentru că: cel puţin 60 de persoane, din diferite colţuri ale lumii, cu care suntem* în grupă  ştiu care este şi ce semnifică stema de stat a ţării mele, ştiu că Moldova se află între România şi Ucraina, şi că cel mai mare oraş vinicol nu se află în Franţa, Italia sau Portugalia (principalele ţări consumatoare de vin), ci în Mileştii Mici, la 20 km de Chişinău, capitala Moldovei, şi mai ştiu că tot aici se află şi cea mai mare colecţie de vinuri din lume. Că una dintre cele mai mari peşteri din lume - Peştera Emil Racoviţă (locul 3 printre peşterile din gipsuri şi locul 8 în topul general al subteranelor gigantice de pe planetă) se află tot în Moldova, la circa 265 km la nord de Chişinău, în satul Criva, r. Edineţ. Ştiu că dacă vor să se distreze frumos şi să cunoască cu adevărat din tradiţiile ţării, atunci ar fi bine să vină în Moldova iarna, cind se urează şi se colindă, şi că nunţile sunt şi ele pline de tradiţii frumoase. Ştiu că mâncarea tradiţională este mămăliga, care este foarte bună servită cu brânză de oi, smântână şi friptură. Sunt Moldova şi mă mândresc cu asta, iar colega mea din China a învăţat să spună: "bună, ce mai faci?, noapte bună, şi nu-i nimic grav" în română, şi mă salută în română. Ei au înţeles de ce eu vorbesc româna şi nu moldoveneasca, ceea ce mulţi locuitori ai Moldovei încă nu au înţeles. Moldova suntem fiecare dintre noi, cei care ma cunosc, ştiu că Moldova e o ţară mică, dar care are cu ce se mândri, deci e o ţară frumoasă. Iar pe cei care spun că li-e ruşine să spună că sunt din Moldova (eu am întâlnit şi din ăştia) deoarece reputaţia ţării este proastă, vreau să-i întreb doar: ce aţi făcut voi pentru a crea/îmbunătăţi imaginea ţării? 
Oamenii ne văd aşa cum le permitem noi să ne vadă! 

* Suntem 2 colegi din Moldova, şi ambii contribuim la crearea unei imagini bune despre ţara noastră, căci noi chiar avem ce le povesti străinilor despre Moldova!