duminică, 28 februarie 2016

Despre oameni si dragoste

Aceasta postare este despre oameni si dragoste.
Ea trebuia sa fie publicata la inceputul saptaminii care a trecut, apoi am aminat pentru Dragobete, ca intr-un final sa reusesc sa o finalizez abia azi, pentru ca am avut nevoie de ceva timp ca sa aleg cuvintele potrivite, si apoi ca sa scrii despre oameni si dragoste nu este nevoie de o zi speciala.
Pe acest cuplu de batrinei i-am cunoscut intimplator, i-am vazut o singura data, dar imi voi aminti de ei, posibil, tot restul vietii mele. Asa arata doi oameni care au trait 55 de ani impreuna, iar duminica trecuta sarbatoreau, alaturi de copiii lor, acest eveniment intr-un mic restaurant pe malul Bazinului Arcachon al Oceanului Atlantic.
Eu m-am aflat in acelasi local din intimplare, din coincidenta sau poate a fost un semn al soartei, eu vreau sa cred in ultima varianta.


Prietenele mele, in frunte cu o persoana absolut minunata, un complice si un organizator de evenimente foarte bun, viitoarea mea Nasa- Oxana, mi-au organizat cuconada inainte de nunta, (divishnik, cum obisnuiesc sa ii zica unii) sau enterrement de vie de jeune fille, cum ii zic francezii. Tot ce stiam eu e ca trebuie sa am o tinuta alba, si ca trebuie sa fiu libera, pe 21 februarie, ce a urmat mai apoi a fost neprevazut, vesel si... MINUNAT!
Ajunse la locul destinatiei, cu una dintre prietene care si-a asumat angajamentul sa ma aduca la serbare, dupa ce ne-am intilnit cu toate fetele,
Nasa m-a "infrumusetat"cu voalul de mireasa pregatit special pentru aceasta ocazie, urechiuse de iepuras, mi-a dat in miina un platou cu prajituri si  insarcinarea de a intra in restaurant si de a servi pe cineva de acolo. Nu am sa va vorbesc despre emotii, ca imi era rusine la inceput si de faptul ca nu stiam daca e o gluma sau daca eu chiar trebuie s-o fac, dar mai ales de gindul ca asta e abia inceputul :)
M-am apropiat de masa omagiatilor despre care v-am povestit mai sus, le-am propus prajituri, au acceptat, si asa am stabilit contactul. Eu nu stiu cum ar fi procedat in Moldova clientii unui astfel de local daca la ora mesei, duminica, ar fi intrat in restaurant o fata deghizata care este clar ca nu o sa ii lase in pace sa ia masa in liniste, pentru ca ea are azi o sarbatoare, si pentru ca fiecare dintre prietenele ei i-au pregatit cite o provocare pe care ea trebuie sa o indeplineasca, dar "publicul" meu, daca e sa il numim asa tinind cont de faptul ca acea zi a fost ca un spectacol, m-a intimpinat cu zimbete, m-au sustinut cu privirea si cu voie buna si sa stiti ca e asa de placut cind oameni straini se bucura pentru tine. Acest moment in care bucuria ta e impartasita de oameni straini ii face parca parte din viata ta, si ei iti devin parca dragi doar pentru ca iti zimbesc... 
Mie fetele mele mi-au facut o zi nemaipomenita, iar seniorii mei mi-au impartasit secretul dragostei lor, despre el se vorbeste in diferite carti motivationale si de cuplu, dar eu vreau sa cred ca rolul lor in ziua aceea, in acel loc, in acel moment, a fost anume acesta: de a demonstra ca dragostea exista si ea e de durata, unei tinere care viseaza la o astfel de "imbatrinire" plina de dragoste alaturi de cel cu care urmeaza si isi uneasca viata, si de a-i transmite cum... caci sa auzi vorbind despre iubire doi oameni care s-au iubit mai mult de jumatate de secol e mai pretios decit toate cartile de dragoste din lume. 
Eu tin foarte mult la fiecare om care intra in viata mea, chiar daca uneori nu o arat deschis, pentru ca fiecare om e o poveste, e zimbet si e iubire...




Va multumesc dragele mele pentru ca sunteti si pentru ca ati aparut in viata mea, va multumesc pentru acea minunata zi, pentru aceal vis pe care m-ati ajutat sa il indeplinesc (despre care voi vorbi abia dupa nunta) si in acest sfirsit de iarna va doresc "Sa aveti o primavara plina de dragoste!"






P.S. Iertata sa fiu ca scriu fara diacritice, dar am ramas fara citeva taste la calculator... :)

luni, 11 ianuarie 2016

Alb, negru... verde?

Un text scris cu exact 6 ani în urmă...

Alb, negru... verde?

Încearca să privesti dincolo de culoarea albă a zăpezii. Ce vezi?
Alb, negru sau verde?
Încearcă să priveşti dincolo de discursurile politice din perioadele electorale. Ce vezi?
Alb, negru sau verde?
Am să compar iarna cu o perioadă electorală- are aproape aceeaşi durată de timp, are aceeaşi pătură pură care încearcă să acopere toate neajunsurile actuale şi... nu se ştie ce va urma după aceasta: vom descoperi pămîntul negru şi plin de noroi, se aşteaptă o înverzire fenomenală a spaţiului ce ne înconjoară, sau va rămîne totul alb şi îngheţat?
Iar dacă natura le aranjează pe toate într-o ordine firească: alb, negru şi verde, apoi pe arena politică mai rar se ajunge la culoarea verde (a semaforului), căci este prea stabil scenariul: alb-negru-alb.
Alb- perioada electorală
Negru (dacă se schimbă conducerea)- 3 ani după alegeri
Alb- un an pînă la alegeri
Astfel avem parte doar de zăpadă şi noroi.
Dar ce facem atunci cînd brusc zăpada se topeşte, iar drumurile nu au fost curăţate?
Intrăm în panică, stres şi... ne stopăm toate activităţile- căci se crează ambuteiaje.
Acum stăm într-un ambuteiaj şi aşteptăm momentul în care un agent rutier (din Uniunea Europeană) va veni să dirijeze circulaţia. Şi, chiar dacă nu vom avea norocul să fie verde la semafor, sperăm ca să ni se permită să circulăm măcar pe roşu.
Să circulăm încet, dar sigur, prin negrul ce ne înconjoară.
Vrem să ajungem la un market, să procurăm creioane colorate, pentru a ne face viaţa mai luminoasă.
Circulăm prea încet.
Iar cănd suntem aproape, pe neaşteptate, cade zăpada.
Noi, fericiţi, uităm unde ne-am pornit, şi-apoi, ce rost mai are?
Albul zăpezii  nu se compară cu nicio culoare. Atîta puritate în jur!
Ne oprim şi ne bucurăm, fără a ne mai aminti de culoarea neagră, de parcă ea nu va mai exista niciodată în viaţa noastră.
Iarăşi e alb, iarăşi e bine... La ce mai avem nevoie de alte culori?

sâmbătă, 19 decembrie 2015

Despre lectură... și lucruri nefinalizate

Nu au mai rămas decât câteva zile până la sfârșitul lui 2015, iar în aceste ultime zile avem cu totii tendința de a face o retrospectivă a anului care a trecut, ce am realizat, ce am început dar nu am finalizat, ce am dori să realizam până la trecerea dintre ani, dar și ce am vrea  să luăm cu noi în 2016.
Eu m-am prins la gândul că în ultimile 2 luni am început să citesc mai multe cărți și reviste concomitent, și că toate sunt citite doar pe bucăți.
De ce? 
 Noi avem o tradiție conform căreria în fiecare lună mergem la librarie să ne cumpărăm câte o carte. Luna asta am depășit cu mult numărul, deoarece toate trezesc curiozitate și interes, fie prin faptul că sunt scrise de compatrioți, de autori deja îndrăgiți sau că temele abordate mi se par interesante. M-am pomenit la sfârșit de an cu o listă de cărți necitite. Iar după cum a scris Igor Guzun în "Manifest de iarnă: suntem mari nu prin ceea ce avem, dar prin ceea ce facem" din ultima sa carte "Vinil": "Noi contam nu atât prin numărul de cărți citite, cât mai ales prin ceea ce am făcut după ce le-am citit.",  primul lucru pe care m-am decis eu să-l fac este să vă vorbesc despre aceasta lista de lecturi care mă așteaptă, și despre cum au ajuns ele în biblioteca mea, pentru că până le termin de citit pe toate mai este un pic. 
Am finisat ieri de citit "Vinil"-ul, e ultima carte procurată  la Târgul de Crăciun organizat de asociația "ModCom" la Bordeaux. O carte pe care o savurezi ca pe o picătură de apă rece în zilele călduroase de vară, de care nu vrei să te desparți nici în tramvai, nici în rândul de la casă, la magazin. O carte care încape în orice geantă și orice inimă. Jocul de cuvinte și de amintiri se îmbină perfect cu atmosfera sărbătorilor de iarna, și te face melancolic, pentru că ai vrea să fii acasă, în "Moldova, o țara scrisă cu creta", să mai faci o vizită în "Căminul nr. 6", pentru că ăsta e unul dintre cele "10 lucruri pe care..." nu le-am mai făcut în ultimul timp, iar de acolo eu am plecat cu prietenii durabile, Diana poate să confirme! În asemenea momente, când ne apucă melancolia citind cărți, ne dăm seama că asemenea dorințe sunt... departe de realitatea pe care o trăim, și atunci începem să căutăm câte "20 de motive..." de ce nu e posibil să ne îndeplinim dorințele, dar și câte "20 de motive..." de a o face.
Am citit această carte repede, pe unde am nimerit, chiar dacă e ultima procurată, și am scris ultimele zile la oameni pe care nu îi mai contactasem demult, am retrăit amintiri și doruri frumoase...
Iar acum vă prezint lista a ceea ce urmează a fi terminat de citit:
Gilles Legardinier: "Et soudain tout change" și "Complètemet cramé!" - pentru că e unul din autorii mei preferați, pentru stilul lui umoristic și pentru că... citiți-l și veți înțelege! :)
Vladimir Lortchenkov: "Des mille et une façon de quitter la MOLDAVIE" , pentru că este o carte scrisă de un moldovean stabilit în Canada, care a fost tradusă în franceză și poate fi gasită în librăriile din Franța, și pentru că tot ce e legat de imaginea țării mele mă interesează. Trebuie să vă mărturisesc că citind "Cuvântul înainte" al autorului am rămas foarte indignată cum prezintă el țara, dar avansând în lectură regăsesc o realitate și... vă povestesc  mai multe impresii post-lectură.
Mai am în listă 2 reviste, cât 2 cărti, este vorba despre:
"Mămăliga de Varșovia" o revistă bejenară, bianuală cu textele în limbile română, polonă și engleză, care mi-a fost expediata prin poștă de către un bun prieten virtual: Vitalie Vovc, un moldovean stabilit la Paris.  Trăiască puterea Facebook-ului! Vă servesc cu "Mămăliga" după ce o termin de "preparat".
Și ultima revistă este "L'année francophone internationale" care mi-a fost oferită d
uminica trecută de către redactorul sef al revistei - Arnaud Galy, pe care am avut onoarea să îl cunosc week-endul trecut la evenimentul "Moldova, mon amour" organizat la Bordeaux.

Voi ce citiți?

miercuri, 25 noiembrie 2015

Moldova, mon amour!


După ce și-au deprins publicul cu organizarea diferitor evenimente culturale, membrii asociației « ModCom » din Bordeaux, Franța și-au propus o nouă provocare: de a transforma timp de două zile orașul în care trăiesc în capitala culturii, artei, gastronomiei și a designului moldovenesc. Provocarea-i provocare, dar știm cu toții că de la idee până la realizarea acesteia trebuie depusă multă muncă, așa că tinerii moldoveni, stabiliți la Bordeaux, și-au răsuflecat mâinicile și s-au apucat de treabă!

Iar dacă toate manualele de planificare de evenimente festive recomandă planificarea și începerea pregătirilor cu cel puțin un an înainte,  eroii noștri și-au pus ambiția să demonstreze că o lună și jumătate e suficient! Susținuți de către Biroul pentru Relații cu Diaspora, Ambasada Republicii Moldova în Franța, Nata Albot, care cu mare drag a acceptat să fie « nașa » evenimentului, și de alți parteneri de onoare, membrii asociației « ModCom » vă invită pe 12 și 13 decembrie la Bordeaux, pentru a participa la prima ediție a festivalului « Moldova, mon amour ». Denumirea evenimentului nu necesită nici o explicație, căci vine din dragostea cetățenilor plecați de acasă față de țara lor. Dragoste care poate fi observată ori de câte ori vorbești cu un membru al diasporei despre Moldova, și care la asemenea evenimente organizate peste hotarele țării se manifestă prin cânt, joc, voie bună și... donații, pentru că trebuie să specificăm faptul că fiecare eveniment organizat de către asociația « ModCom » are un caracter caritativ, iar de această dată aceștia și-au propus să se alăture campaniei de  susținere a copiilor cu autism, lansate de către Nata Albot: « Puzzle Kids » .  Ce poate fi mai frumos decât să știi că ai putut contribui la zâmbetul de pe fața unui copil?
Din programul evenimentului fac parte prezentari de modă: Valentina Vidrașcu, Lavielace, Lia Fia; bijuterii de la Lorina, expoziții și ateliere de artă cu Cezara Kolesnic și Eugeniu Gorean, muzică de la Vika Mahu, ateliere culinare animate de Nata Albot, prezentări de carte și renumitul Târg de Crăciun de la care toți cei prezenți vor putea pleca plini de cadouri pentru cei dragi. Desigur din program nu vor lipsi horele, cele care la evenimentele anterioare ale asociației au fost jucate de sute de moldoveni, dar și de francezi care cu drag au învățat pasul dansului moldovenesc.
Iar dacă mai ezitați gândindu-vă unde veți înopta, atunci vestea bună e că organizatorii au reuțit să negocize prețuri la hotelul în incinta căruia va avea loc serata din data de 12 decembrie, pentru că grija față de invitații evenimentelor este prioritatea numărul unu al organizatorilor.
Dacă acum o lună ideea unui asemenea eveniment părea irealizabilă, azi, la jumătate de cale, cele mai multe detalii organizatorice sunt deja puse la punct. Bucuria cea mai marea a tinerilor membri ai asociației este interesul sporit al celorlalți de a participa la un asemenea eveniment, ceea ce le conferă un plus de încredere că eforturile pe care le depun nu sunt în zadar.




Pentru mai multe detalii despre eveniment accesați pagina asociației:
https://www.facebook.com/ModCom-1169918289689199/?fref=ts

Iar pentru a vedea pozele de la evenimentele anterioare: https://www.flickr.com/photos/114609301@N02/sets/72157649878201477/

vineri, 20 noiembrie 2015

Diamantul



Cel mai mare diamant este soarele. Din fericire el strălucește pentru toți.
Charlie Chaplin


Îl țineam strâns în palmă, ca pe cel mai de preț lucru pe care îl avusem vreodată. Nu știam ce voi face cu el mai departe, dar îi simțeam prezența în palma mea, care devenise fierbinte și umedă de emoții. Nu mai vazusem așa ceva niciodată, și nici nu știam dacă voi mai avea asemenea ocazie, deci îl strângeam de parcă aș fi vrut să îl fac parte din mine. Am simțit la un moment dat cum o picătură de transpirație îmi împărțea tâmpla dreaptă în două și am înțeles că acesta este momentul decisiv al întregii mele vieți. Trebuia să aleg între ceea ce am fost, sunt, și ceea ce va fi cu mine mai departe. Dețineam ceva ce nu îmi aparținea, dar nici nu eram obligată să îl dau cuiva, pentru că așa cum nu îmi aparținea mie, nu aparținea nimănui. Am privit în toate părțile ca să ma asigur ca nu mă vede nimeni, și am deschis încet palma. Vroiam să îl mai privesc ca să mă asigur ca e real. Îl priveam cu grijă și mirare cum strălucea, de parcă ar fi numai el pe lume, palma mea dreaptă se transformase într-o scenă iluminată de toate proiectoarele lumii pentru a reda cât mai clar jocul actorului, iar eu,  un spectator pierdut,cu gura întredeschisă de mirare, îl aveam. Posedam universul, un univers ce-ncape într-o palmă de copil... Am decis să nu-l arăt nimănui și să îl păstrez.
Era un diamant. Eu nu aveam de unde să îi știu adevărata valoare, pentru mine cel mai important era să îi privesc jocul de culori și să uit că îmi era foame. Era ca și cum mă teleportam într-o poveste, o altă lume în care existam doar eu și piatra colorată ce-o țineam în mână. Când aveam nevoie de-o speranță mergeam pe malul lacului și o priveam ore în șir, acolo aveam liniște și siguranța că nu va veni nimeni să ma deranjeze. Acolo evadam de lumea mea reală, de urnele în care îmi căutam zilnic câte o bucată de pâine, de mirosul de gunoaie, miros care devenise o parte din mine, pentru că după zile întregi fără de baie, eu miroseam la fel. Indiferent de mirosul meu insuportabil, hainele-mi murdare și obrazul tras de foame, rămâneam a fi un suflet intact, un diamant pur care nu își cunoaște valoarea, care deține un alt diamant ai cărul valoare nu o cunoaște. Și așa treceau zile, luni, ani, iar unicul meu prieten era o piatră strălucitoare care, de fiecare dată când îi vorbeam, parcă mă înțelegea și îmi dădea un strop de speranță.
Cînd am mai crescut și am început să hoinăresc prin magazine, pentru că am înțeles că acolo e mai cald să îți petreci  zilele lungi și geroase de iarnă, am văzut o piatră identică cu a mea în vitrina unui bijutier, am rămas mută când am văzut cât costă și m-am gândit la toții anii de copil al străzii pe care aș fi putut să-i transform într-o viață normală, dacă aș fi știut și aș fi vândut diamantul...
Deja știam, puteam să schimb totul, nu ar mai fi trebuit să dorm la gară și să fac baie în toalete publice, nu ar mai fi trebuit să caut resturi de mâncare prin tomberoane și nici să înfrunt frigul străzii... Dar asta ar fi presupus să îmi vând unicul meu prieten, unica sursă de culoare și speranță și... și asta nu era o decizie ușoară. Și-o picătură de transpirație îsi făcuse apariția pe fața mea ca în prima zi. Am adormit târziu chinuită de gânduri... În vis am înțeles că nu e corect să compar piatra mea cu cea din vitrină, pentru că cea a bijutierului nu face decât să bucure ochiul,  dar a mea ani de-a rândul mi-a alinat sufletul, deci valoarea ei este inestimabilă, și-am decis s-o păstrez.
Voi cum ați fi procedat?


marți, 24 februarie 2015

Bunelul. Pace.

Eu când eram mai mică, ca și mulți alți copii, recitam poezii de 9 mai la monumentul din sat. Bătrânii, veterani ai celui de-al doilea război mondial, care cu anii deveneau din ce în ce mai puțini, plângeau de fiecare dată când noi recitam și le cântam, iar eu credeam că talentul meu oratoric îi face să plângă.
Copil naiv!
Mi-ar fi plăcut ca printre ei sa fie și bunelul meu, să mă asculte și să se mândrească cu mine, dar el s-a stins mult mai devreme ca eu sa încep să le recit poezii veteranilor.
Bunelul a luptat pe front, iar noi când eram mici, de fiecare dată îl rugam să ne povestească cum a fost la razboi, și el ne povestea, ne spunea cum a mers pe jos până la Berlin, noi nu știam unde-i Berlinul, dar ne închipuiam că-i tare departe... Apoi ne povestea cum a dormit în copaci când deja se întorcea victorios acasă, pentru ca să nu fie mâncat de lupi.
Facea pauze uneori, iar noi nu înțelegeam de ce vrea să schimbe subiectul, nu îl înțelegeam, și știu că în sinea lui el se ruga ca noi să nu fim nevoiți sa îl înțelegem vreodată.
Acum ma rog și eu pentru asta.
Bunelul a suferit multe intervenții chirurgicale în urma razboiului, iar părul alb ce îl purta pe creștet, tot prin operațiile prin care trecuse ne era explicat. Dar a învins și a ajuns să își vadă și nepoții.  Ne dădea să mâncăm pâine înmuiată în vin ori de cite ori mergeam la el în vizită, iar stratul de mămăligă uscată rămas pe ceaun ne-a fost prezentat drept „prăjiței  nemțești” (prăjituri), și așa au rămas și până astăzi. Nu știu de ce purta acest nume, dar era bun, iar gustul pâinii înmuiate în vin nu poate fi comparat cu nimic, pentru că e gustul bunelului;
A fost bunelul, și nu-i, dar erou a rămas pe veci, eroul nostru.
9 mai pentru el era sărbătoare, și chiar dacă acum societatea noastră începe să nu mai recunoască această zi, eu cred că fiecare timp are eroii săi, pentru că ei au luptat în ceea ce au crezut (sau ceea ce le-a fost impus să creadă, nu știu). Cert este că războiul înseamnă sânge, vieți și destine distruse.
Bunelul a luptat pentru PACE, și eu vreau PACE, inclusiv pentru că și bunelul asta vroia!

luni, 19 ianuarie 2015

Eu cel mai mult în toată povestea asta m-am gândit la mama.

Eu cel mai mult în toată povestea asta m-am gândit la mama.
 La mama fetei, la mama mea, și la mamele celor care au făcut și difuzat reportajul. Și la faptul cum aș reacționa eu daca aș fi mama...
De ce la mama?
Pentru că ea e ceea care înfruntă atâtea de la concepere și pe toată durata vieții ei pentru ca cei cărora le-a dat viață să fie bine, sănătoși și fericiți. Pentru că ea suferă mai mult decât noi de fiecare dată când avem vreun eșec și i se umple inima de bucurie și pentru cel mai neînsemnat succes al nostru. Pentru că mama mea a plâns mai mult decât mine, atunci când, cu ani în urmă, am trecut printr-o despărțire, și dacă i-ar veni televiziunea la poartă așa cum au făcut nesimțiții de la pro ea ar putea să se îmbolnăvească. Și aici mă gândesc la acea mamă, la inima ei și la câte lacrimi a vărsat ea după asta... Eu sunt aproape sigură că ea a avut de suferit multe și fără ajutorul televiziunii, dar cineva a hotărât că nu e deajuns...
Pentru că mamelor noastre le pasă prea mult de ceea ce vorbește lumea, și de câte ori nu aș încerca eu s-o conving pe mama să fie mai indiferentă, e greu... Pentru că, profesoara, fiind tânără, poate viața o s-o ducă în altă parte, unde nu va exista pro tv ca să se bage în patul ei, și poate va depăși cu bine greul din suflet, va întâlni un om demn și acest mizerabil care a hotărât să tranforme în dezastru ceea ce ei au trăit cu plăcere va deveni un punct nesimnifivativ al trecutului ei; dar mama va rămâne, ea va deschide de acum în colo cu prudență poarta, sau poate nu o va deschide deloc oamenilor străini...
Mamele sunt îngerii lui Dumnezeu trimiși pe pământ, iar voi ați făcut un înger să plângă...
De câteva zile o mamă plânge, din cauza voastră, în timp ce mamele voastre se mândresc că au copii bravo, reporteri și producători.
Eu vă doresc să fiți părinți, iar copiii să vă fie fericiți, să nu simțiți durerea acestei mame.
Eu încă nu sunt mamă, dar dacă cineva ar îndrăzni să vină la mine la poartă să-mi aducă acuzații prostești despre copilul meu, cred că aș fi rea.
Eu sunt tare sensibilă atunci când e vorba de mama mea, pentru că ea pentru mine e Sfânt! Iar voi făceți reportaje din ce vreți, dar nu vă atingeți de mame! Și nici de viața mea, am spus-o și pot s-o repet: Ce mănânc, cu ce mă îmbrac și cu cine mă culc mă privește doar pe mine!
Iar sexul (de toate formele), dacă este cu acordul ambelor persoane, este o plăcere, nu o rusine.

joi, 6 noiembrie 2014

Un simplu om al străzii

Tramvaiul se opri în stație. O stație ca multe altele, în care pe frig, ploaie, vânt sau soare își trăia viața un om al străzii. Un om obișnuit, ca mulți alții care nu au unde dormi, se spăla sau unde să își schimbe hainele. Un om obișnuit al străzii, murdar, nepieptănat și, posibil, urât mirositor. Mirosul nu putea să i-l simtă (și poate că așa era mai bine), pentru că îi despărțea geamul tramvaiului în care ea se afla.
Ce senzații vă provoacă oamenii străzii? Ce sentimente vă trezesc ghiozdanele lor pline cu lucruri adunate de pe la urnele de gunoi? Și părul lor murdar despre ce vă vorbește?
Ea nu a avut timp să își pună astfel de întrebări, nu azi. Privea distrată pe geam, iar el i-a prins privirea. El avea ochi sinceri și veseli, seninatatea chipului lui nu exprima nici o problemă, era mai senin decât oricare dintre cei prezenți în stație și tram, de parcă nici nu ar fi fost el cel care doarme seară de seară pe banca pe care acum era așezat.
A început să-i facă cu mâna și să-i zâmbească. Ea, de cealaltă parte a sticlei, i-a zâmbit în răspuns. Văzuse frumosul din banalul pe care noi foarte rar îl observăm.
 Tramvaiul a plecat și-a dus-o și pe ea, dar zâmbetul pe care ea i l-a dăruit i-a adus mai multă căldură decât ar fi putut să găsească lângă o sobă caldă.
El e un om al străzii, el se încălzește din căldura zâmbetelor necunoscuților. El nu se grăbește să trăiască, cum o fac alții, pentru că acolo, pe banca din stație, timpul e infinit.

miercuri, 5 noiembrie 2014

Alarmă în Bordeaux. Miercuri

Eu am uitat de ea, și pentru un moment, la declanșarea acesteia, nu-mi putea da seama ce se întâmplă, dar mi-am adus repede aminte  :)
Azi e miercuri, prima miercure din lună, ceea ce înseamnă că e zi cu alarmă.

Ei bine, pentru cei care nu știu, dar care sunt, planifică, sau vor vizita vreodată Bordeaux-ul, Franța, să știți că în prima miercure din lună, la ora 12:00 veți auzi sunetul alarmei - este o regulă practicată încă din timpul celui de-al doilea război mondial care are drept scop de a preveni populația în cazul unui pericol (atac aerian, atac terorist, etc.).
Prima miercure din lună, la ora 12:00 nu este decât un test care durează un singur minut, așa că nu trebuie să vă speriați. În caz de pericol real, sunetul alarmei este în continua creștere pe trei perioade de un minut, cu pauză de 5 secunde între ele. 
În fine, sper să nu aud niciodată alarma sunând mai mult de-un minut, sau în altă zi decât prima miercuri din lună. :)
Eu consider acest exercițiu interesant, o tradiție, și cred că este una din curiozitățile pe care ar fi bine să le cunoașteți și voi. 
În rest, Bordeaux-il este un oraș frumos și interesant, nu pierdeți nicio ocazie de a-l vizita, iar eu, dacă dispun de timp, mă ofer drept ghid voluntar ;)

joi, 9 octombrie 2014

"Syldavie c'est pas du tout Moldavie" sau care este țara în care a călătorit Tintin

În ultimii doi ani, de când sunt în Franța,  când mă prezint și spun că sunt din „Moldavie”, de cele mai multe ori aud: „Ah, Moldavie, păi eu cunosc țara asta din Aventurile lui Tintin!” sau „Ce plăcut să cunosc pe cineva din țara unde a călătorit Tintin!”... O dată, de două ori, mai multe, sau deja prea des, pentru că până și unul din profesorii de la universitate mi-a scos zilele trecute o frază de genul: „Ah, Moldavie, Tintin, oui, je connais”...
Nu știu care este sentimentul altor moldoveni când țara lor este asociată cu numele unui personaj din benzile desenate, mie însă, nu îmi place, pentru că Moldova este mai mult decât atât. Așa că mi-am zis să clarific ce este cu acest Tintin (pe care îl țin minte din desenele animate de la povestea de seară din copilărie, dar nu țin eu minte să fi călătorit el prin Moldova), și am început să caut informație. 

După vizionarea pe youtube a desenelor animate, după răsfoirea Benzilor desenate ale lui Hergé, m-am bucurat să ajung la concluzia că Moldavie și Syldavie, țara imaginară unde călătorește Tintin în cel de-al optulea album „Le Sceptre d'Ottokar” ont les deux le suffix „vie”, mais c'est pas du tout la même vie!

Deci, eu nu sunt nici pe departe un tintinolog, dar am încredere în cei care au făcut studii pe marginea acestui subiect și care susțin că: ”La Syldavie et Muskar XII y sont métaphores de la Belgique et de son roi, Léopold III 5” . 
Nu mă întrebați de ce susțin această idee. Nu știu, pentru că îmi place mie acest adevăr, pentru că ea confirmă ipoteza mea că nu vorbesc, cu cei cu care fac cunoștință, despre aceeași țară, și că țara mea trebuie cunoscută vizitând-o, nu imaginând-o răsfoind benzi desenate.

luni, 22 septembrie 2014

În viață, ca și pe motocicletă

În viață, ca și pe motocicletă, cel mai important este să îți păstrezi echilibrul.
Nu există soluție mai bună pentru a reuși să îți continui calea.
În viață, ca și pe motocicletă, vor exista oameni care, fiind înaintea ta, vor observa viteza cu care avansezi spre scopul pe care îl ai, te vor privi cu respect, și fiind conștienți de faptul că, chiar dacă mergeți pe același drum, iar ei sunt înainte, și mai și stau în ambuteiaj de câteva ore (în viață, ar putea fi și ani) te vor lăsa să treci, pentru că „motocicleta” ta e mult mai mică decât „mașina” lor, iar șansele ca să avansezi sunt mult mai mari... Tu le vei mulțumi și vei merge mai departe.

Dar... În viață, ca și pe motocicletă, mai sunt și oameni care, dându-și seama că tu ai putea avansa mai repede decât ei, pentru că „motocicleta” ta e mult mai mică decât „mașina” lor, îți vor bloca calea intenționat. Ei nu pleacă nicăieri, pentru că ambuteiajul e prea mare, dar nici pe tine nu te vor lăsa să treci. Tu îi privești uimit și nu înțelegi „de ce?”, doar fiecare din noi are posibilitatea de a-și alege modalitatea de a înainta, unii aleg confortul unei mașini dotate cu aer condiționat pentru călduri de +30°C și stau comod așezați pe banchete moi, în timp ce tu ai optat pentru geaca de motociclist, blugi și ghete, pe aceleași +30°C, tu ai ales viteza, iar unora nu le place acest lucru... În astfel de momente... cel mai important este să îți păstrezi echilibrul. Oricum se va găsi o modalitate de a avansa, pentru că pe banda de alături neaparat va fi un alt om, din prima categorie, și îți va face loc să treci.
În viață, ca și pe motocicletă, cel mai important este să îți păstrezi echilibrul. Și chiar dacă se întâmplă uneori să îți schimbi poziția normală, înclinându-te, la o răscruce, nu uita, asta e pentru a evita o eventuală cădere, pentru că se întâmplă să cotim, în viață, și pe motocicletă, iar coborâșul pe care îl traversăm în aceste momente are scopul de a ne ajuta să înaintăm...
În viață, ca și pe motocicletă, vor exista și drumuri stricate, care te vor împiedica să avansezi cu aceeași viteză, dar cine a spus că toate drumurile sunt perfecte? În asemenea cazuri vom încetini viteza, și ne vom continua calea, pentru că chiar și drumurile rele duc undeva.
În viață, ca și pe motocicletă, cel mai important este să îți păstrezi echilibrul, să gândești rațional, să fii atent la cei din jurul tău, și să înaintezi!

miercuri, 2 iulie 2014

Eu Susțin Cursul European al Republicii Moldova pentru că asta înseamnă Progres!

Eu admir ceea ce se întâmplă cu Republica Moldova, îmi place cursul ei rapid din ultima vreme, și îl susțin. Mie îmi place că cetățenii moldoveni pot călători în Uniunea Europeană doar cu pașaportul biometric. 
Cunosc oameni care se întreabă ce schimbă asta, dacă oricum oamenii nu prea au bani să călătorească, iar de fiecare dată răspund cu exemplul vecinei mele, care de câte ori mă vedea prin ogradă mă striga la gard să îmi spună ce rău se simte și că îi este frică că o să moară și n-o să-și mai vadă feciorul plecat ilegal peste hotare... și s-a dus, fără să-l vadă, iar el nici la înmormântare nu a putut veni, și nici peste trei ani după aceea... și astfel de cazuri sunt multe - părinți ce nu-și pot vedea copiii, bunei ce nu și-au ținut niciodată în brațe nepoții, lacrimi ce-au curs mult prea multe, pentru că vrem să trăim mai bine, dar nu prea am avut dreptul...
Acum avem din ce în ce mai mult drepturi, și trebuie să fim gata să acceptăm și mai multe responsabilități, pentru că orice își are costul său.
Eu sunt fericită pentru prietena mea, care și-a procurat casă în una din țările Uniunii Europene și care a plâns la semnarea contractului de vânzare - cumpărare pentru că și-ar fi dorit să fie alături de ea în asemenea moment părinții, sunt fericită pentru că, după atâția ani ei vor veni să-și vadă copiii la casa lor, să vadă ce au reușit ei timp de 11 ani de când sunt plecați de acasă, și asta datorită că ei au dreptul să vină, și asta înseamnă foarte mult! 
Sunt fericită pentru fiecare din noi, pentru că este o victorie pentru toți. 
Eu Susțin Cursul European al Republicii Moldova pentru că asta înseamnă Progres,
 pentru că asta înseamnă Fericire! ;)

sâmbătă, 7 iunie 2014

Iubește-te!

Te-ai căsătorit devreme, mult mai devreme decât alte fete de vârsta ta.
El era băiat mândru în sat, gospodar, iar părinților nu le-a fost frică să te dea după el, chiar dacă aveai doar 16. La 18 ai născut primul copil, și fiindcă pe atunci era „la modă” ca bărbații (cei mai gospodari și harnici) să plece, ilegal, peste hotarele țării, pentru a asigura un trai decent celor de acasă, a plecat și el. Nu a mai revenit 3 ani de zile, nu avea cum, actele... Tu l-ai așteptat, îgrijind cu mare dragoste de feciorul vostru.
Au trecut 13 ani de atunci, tu și acum îl așteapți, doar că în ultimii 3 ani el revine odată la jumătate de an, stă o lună acasă și pleacă iar... trebuie bani...
El întinerește pe zi ce trece, iar tu... tu ai îmbătrânit!
foto-simbol
Ai îmbătrânit pentru că ai uitat de tine, tu nu existi decât prin stomacul sătul și hainele spălate a celor trei copii ai tăi. Ei nu ti-au observat încă firele albe, apărute prea devreme, nici ridurile de la colțul ochilor, apăsate de griji și dor... Soțul le-a observat, ți-a reproșat chiar, de câteva ori, și a plecat... El trebuie să muncească...
Tu ai uitat când ultima oară ai încălțat pantofii cu toc, iar parfumul „prea scump” pe care ți l-a dăruit el cu trei ani în urmă de ziua ta îl ții în dulap, în casa mare, și mergi să îl miroși doar în momentele când ți-e tare - tare dor de el...
Toate astea în timp ce el e undeva departe, lângă o fată cu câțiva ani mai tânără decât tine, care miroase a parfum de trei ori mai scump decât al tău, pe care el i l-a cumpărat vara asta când au fost în vacanță (da, în perioada când a fost sistat internetul la el (problemele astea tehnice!)), ea nu are riduri, pentru că folosește creme scumpe și pentru că nu are griji: el e cu ea mai mult timp decât cu tine, ea știe de existența ta, și a copiilor voștri, și nu își face probleme, el pe ea o protejează, ție vine și îți face copii, exact atunci când credeai că iată-iată, merge și micul la grădiniță și tu încalți pantofii cu toc și mergi la lucru...
Tu, tu nu știi despre ea, nici nu îți imaginezi că el ar fi în stare să fie cu altcineva în afară de tine, și spui la toată lumea că „bărbatul tău e răbdător”. Într-o zi o să afli (poate!), poate copii atunci vor fi mari deja, iar tu prea bătrâna ca să îți ei viața de la capăt, sau poate că îți vei cumpăra și tu creme și rochii scumpe și vei începe să trăiești ceea ce ai pierdut în tinerețe, sau poate că îți vei lua inima în dinți și îți vei hotărî acum viața. acum. cât firele albe și ridurile nu au pus stăpânire pe corpul tău, și îi vei cere fie să vă reîntregiți familia, mergând la el, fie să vă separați destinele, depinde de tine!
Și da, mergi la coafor, schimbă culoarea părului, cumpără o cremă și un parfum cu adevărat scumpe, o rochie nouă, alți pantofi (uită de cei vechi, ei nu mai sunt demult în vogă), uită-te des în oglindă, iubește-te, și restul o să vină  de la sine!

miercuri, 28 mai 2014

Fata cu picioare lungi. Cocostârcul.

Când era mică copii din mahala o porecleau „Cocostârcul”.
Primăvara, când se întorceau din țările calde cocostârcii din cuibul de pe stâlpul de la poarta mătușii Anuța, copii o strigau din urmă precum că i-ar fi venit frații. Înghițea în sec și își continua drumul. Nu avea rost să se certe cu ei, înțelesese acest lucru după ultima încăierare în urma căreia se alesese cu o mână fracturată. Da, imediat ce ea acorda atenție la vorbele lor, începea bătaia! Multe lacrimi au fost vărsate din cauza picioarelor ei lungi, multă bătaie a primit pe drumurile satului, și a ajuns la 10 ani să se considere cel mai urât copil de pe pământ... ei, nu văzusea ea chiar lumea toată, însă lumea ei se rezuma la copii din sat.
Era cu mult mai înaltă decât vârstnicii ei, iar cea mai mare parte a corpului ei era constituită din picioare.
Oamenii din sat vorbeau că, poate, fata s-ar fi născut normală dacă maică-sa nu s-ar fi uitat atât de mult, serile, la cocostârcii mătușii Anuța... Oare chiar să fi fost mama de vină pentru toată durerea ei, pentru toată urâțenia ei?
Oamenii vorbeau, ea însă, nu avea de unde să știe adevărul,  s-o urască pe mama nu putea, dar nici s-o iubească... pentru că n-o avea!..
Dacă ar fi avut-o, macar ar fi avut în brațele cui își plânge durerile, căci bunica nu a are niciodată timp pentru ea. Nici măcar la adunările părintești nu are timp să vină, iar ea, în plus la toate necazurile ei, mai este și mustrată, de fiecare dată, pentru lipsa bunicii. 
O dată, când au organizat o sărbătoare cu ocazia zilei de 8 martie, numai ea nu a avut cui să pună în piept mărțișor, și, ca să își stăpânească emoțiile, a strâns mărțișorul în mâna stângă atât de tare că i s-a înfipt acul până la os. A fost nevoie de intervenție medicală, pentru că sângele-i roșu și fierbinte nu mai încetinea să curgă. Iar medicul a certat-o pentru această „năzbâtie”.
De când se ține minte a fost mustrată, certată, poreclită, și de fiecare dată se simțea vinovată. Sntimentul de vină îi era precum umbra - o însoțea peste tot!
Măcar de-ar fi avut un frate mai mare, care s-o apere de ceilalți copii...
A crescut singură, fără frați, fără părinți, fără prieteni... O avea doar pe bunica, dar și ea era mereu plecată...
Când avea 15 ani a părăsit-o și bunica. S-a stins ca o frunză ce își leapădă pomul: a murit în câmp, muncind. Își propusese să finiseze prășitul în ziua aceea, dar a terminat-o prășitul pe ea...
După moartea bunei urma să fie dusă la un orfelinat, căci nu mai avea pe nimeni, dar ea a fugit din sat! Și-a luat câteva provizii, niște bani și lucrurile de preț pe care buna ei a avut grijă să i le adune  ani de-a rândul, a rugat-o pe mătușa Anuța să aibă grijă de casă în lipsa ei, și dusă a fost!
Orașul s-a dovedit a fi mare, mult mai mare decât și-ar fi imaginat ea, cu oameni mulți și neinteresanți, pentru că pe ea oricum nu are cum s-o iubească nimeni. Indiferența pe care și-a cultivat-o de mică a ajutat-o să treacă mai ușor de greutățile pe care i le rezervase acest oraș atât de diferit de sătucul ei.
Între timp, corpul de domnișoară i se modelase frumos, iar picioarele, care până acum o făcuseră urâtă, au început să atragă privirile bărbaților... Parcă e posibil să treci indiferent pe lângă o fată frumoasă-foc, cu picioare de model? Prima dată când a observat că picioarele ei pot sa placă a rămas șocată, a început a primi cât mai des complimente, apoi într-una din zile, a observat că este urmărită de un tip bizar ce purta o geantă mare pe umăr. A urmărit-o câteva zile, dar nu avea cui să se plângă, pentru că era o străină. Chiar dacă avea deja câțiva ani buni de când locuia în oraș nu avea nici un prieten. În una din zile, când crezuse că scăpase, în sfârșit!, de nebunul ce o urmărea, și se așezase liniștită pe o bancă din parc, acesta îi apăru drept în fața ochilor. A țipat speriată, el însă reușise să o liniștească. Era fotograf, lucra cu modele, iar picioarele ei i-au atras în deosebi atenția pentru că erau cele mai lungi din câte văzuse, din câte își dorise să fotografieze...
I-a cerut permisiunea să îi facă o poză, pe urmă o sesiune foto întreagă, apoi poze cu chipul și picioarele ei au apărut într-o revistă, apoi a fost solicitată să prezinte niște colecții de haine, apoi...
Apoi picioarele ei lunigi i-au adus fericirea, pentru că din cele mai urâte picioare din lume s-au transformat în cele mai frumoase...
Ea trăia cu intensitate fiecare clipă de bucurie, râdea cu nesaț pentru toate clipele triste din copilăria ei, iar în una din emisiunile televizate la care a fost invitată, a rugat să fie prezentată și cu numele de „Cocostârcul”, pentru că doar asta îi mai rămase din toată copilăria ei.

miercuri, 26 martie 2014

Gheorghe... (I)

Gheorghe era un băiat înalt și chipeș. Puteai să te îneci în ochii lui, de frumoși ce erau, iar el știa asta și nu scăpa nici o ocazie de a cuceri fetele, mai ales că mai  avea și darul comunicării... 
Pe Marina a întâlnit-o pe coridoarele căminului studențesc. El era anul 3 de facultate, iar ea proaspăt venită de acasă, cu visuri mari de a deveni jurnalist...
 Era și ea de o frumusețe rară: cu păr și ochi negri ca pana corbului, părul lung până la coapse, strâns îngrijit în cosiță, pielea bronzată de parcă ar fi făcut chiar acum baie în ciocolată, iar privirea timidă era aruncată în pământ de fiecare dată când trecea pe lângă vreun băiat.
 Gheorghe nu putu să nu o observe, s-a interesat cine este și de unde vine, iar într-una din zile, când ea gătea la bucătărie, nu rată ocazia de a intra în vorbă.
„Acu-i acu!” - își zise el, trecându-și mândru degetele prin părul de la ceafă. Discuții multe au urmat după aceea, Gheorghe povestea, ca un cunoscător adevărat, cum e viața de jurnalist, care sunt calitățile pe care acesta trebuie să le posede, la ce riscuri trebuie să fie dispus să meargă... Firește, el era (deja!) anul 3 de facultate, avea practică de o viață în acest domeniu, iar ea îl asculta fascinată, pentru că rar puteai găsi pe cineva care să se exprime atât de bine ca și Gheorghe. El putea să nu cunoască nimic despre un subiect, dar să întrețină așa discuții, că toți rămâneau cu gura căscată.
  Între timp ea se îndrăgosti de dânsul. El vedea asta, îi plăcea, dar se purta cu ea pe zi ce trece tot mai mândru. Îi plăcea s-o facă pe atotcunoscătorul. Își permitea să o jignească din când în când, făcând-o geloasă în timp ce el flirta cu alte fete din cămin, chiar sub privirile ei. Gheorghe era un macho, pe ea dejao cucerise și își pierduse interesul. În ultima discuție pe care au avut-o i-a spus că oamenii timizi nu au ce căuta în lumea jurnalistică, nu a făcut referire la caracterul ei, a spus-o așa, într-o doară, ca și multe alte vorbe spuse doar pentru a întreține discuția, dar ea a luat-o personal... 
Era sfârșit de an, și de atunci Gheorghe nu a mai auzit de dânsa, dar nici nu a căutat-o, pentru că în anul următor el era ocupat să cunoască noile fete venite la studii la capitală. 
De Marina își amintea uneori, foarte rar și cu ocazii diferite. 
Pe urmă Gheorghe a întâlnit-o pe Ana, mândră și deșteaptă, și s-a însurat cu ea. Au plecat într-un orășel din nordul țării, și-au făcut casă, afaceri, 2 copii...
Trecuseră 30 de ani de când nu o mai văzuse pe Marina, o și uitase aproape, când, într-una din zile, mânat de grijile afacerii pe care o avea, acesta pleacă la Chișinău la o întâlnire. Afacerile rămân a fi afaceri... 
Intră în biroul în care avea întâlnire, cu gândul să rezolve repede toate ce își propusese și să plece acasă, dar n-a fost chiar așa!
 Intră și mare îi fu mirarea: acolo îl aștepta Marina, da, Marina cea de acum 30 de ani, neschimbată, cu părul său negru și cu suplețea sa. În ochi i s-a aprins o scânteie, era incredibil, el deja uitase de ea...
Au discutat, mult, s-au bucurat ambii de întâlnirea asta neașteptată, doar că în ochii ei se putea citi o umbră de tristețe. Și pentru că era ora prânzului, Gheorghe o invită să iasă undeva în oraș să ia masa împreună. Ea e ezitat, refuzând și motivând  că mai are de lucru. Gheorghe, însă, nu se lăsă convins așa ușor: „Hai Marina, doar nu ne vedem în fiecare zi, și-apoi, ai și tu dreptul să mănânci, nu?” - râse el și se apropie de biroul ei. Abia atunci își dădu seamă că ea, de partea cealaltă a mesei stătea așezată... într-un scaun cu rotile... 

Un fior rece îi trecu prin tot corpul, nu îi venea să creadă: fata asta, care până acum i se păruse că nu s-a schimbat deloc în cei 30 de ani trecuți, nu putea să mai meargă...
Se așeză mut, iar ochii lui o priveau împietriți. Ea ezita să îl privească, și-ar fi dorit ca el să nu o vadă așa, să plece și să o păstreze în amintire frumoasă ca la 18 ani...

(Va urma...)

vineri, 21 februarie 2014

O lecție ce costă mai mult de 5 copeici...

E  o istorie mai veche, trăită de mine într-o zi de noiembrie, la un seminar la Odesa, cu câțiva ani în urmă - o istorie cu multe lecții...
Era un seminar la care au participat mai mult de 200 de persoane, dintre care  doar 6 moldoveni.  Eu am mers acolo cu un coleg de serviciu.
Istoria a început de la faptul ca mie tare mi-a plăcut masa de pe scena trainerului nostru. Mi-o imaginasem cum ar arăta ea la mine în casă, și câți oameni ar încăpea în jurul ei...

- O poți avea pentru 5 copeici, îmi zice colegul meu.

Și aici s-a născut rămășagul!

Dacă până la sfârșitl zilei aveam să găsesc o monedă pe care să scrie 5 Копеек,  colegul meu urma să îmi facă rost de masa ceea.
Aveam scopul în față, și un joc pe care l-am luat tare în serios.
Există o teorie, conform căreia, oamenii sunt foarte sensibili atunci când le ceri ajutorul, și eu am aplicat-o!
În pauză, primul lucru pe care l-am făcut a fost să cer de la colegii din sală cele 5 copeici, dar nu a mers, pentru că regula era să fie scris pe monedă Копеек, pe cele ucrainești e scris puțin altfel.
Și apoi, ar fi fost prea ușor :)
Impresionant a fost faptul că deja toți cei 200 de participanți au început să caute prin buzunare, portofele, ca să îmi găsească 5 copeici rusești, nu știau pentru ce am nevoie, dar solidaritatea lor și implicarea în jocul meu a fost impresionantă.
Am decis să merg prin barurile din apropiere.  Odesa e oraș turistic, poate au rămase de la vizitatorii din vară monede rusești. Am găsit acolo lei, copeici rusești (dar nu de 5), mi s-au propus mai mulți, eram întrebată dacă poate pot să mă ajute cu altceva, e uimitor faptul că atunci când spui oamenilor ca e vorba de un rămășag, un joc, dar care are o importanță foarte mare pentru tine, ei cu toți încearcă să te ajute...
Nici la schimburile valutare nu am găsit - „Vă dăm niște ruble, dacă vreți...”.
Seara, colegii mei de la seminar mă întrebau dacă am reușit să găsesc cele 5 copeici ale mele, la toți le era interesant ce va urma sau cum se va finisa jocul. Cineva s-a oferit voluntar să meargă să caute împreună cu mine prin oraș: „Hai Rodica, poate găsim la gara de trenuri, sau acolo unde vin autobuzele din Rusia, trebuie să găsim, mai este timp, ziua încă nu s-a sfârșit!”.
Am mers la gară, acolo ne-am separat pentru a căuta:  eu am intrat într-un bar de alături, am întrebat de barman dacă nu are, din întâmplare poate, 5 copeici rusești, nu avea,  le-am explicat pentru ce am nevoie, la care de la o masă de alături cineva m-a întrebat dacă 5 copeici transnistrene nu m-ar putea ajuta. Eu nu știam ce scrie pe copeicile transnistrene, și ar fi trebuit să îl rog să mi le arate, cel puțin...
Dar m-am speriat când l-am văzut, pentru că era plin de sânge, și am refuzat...

N-am găsit ce căutam, chiar dacă am fost foarte aproape...

Dar am învățat câteva lecții bune, care nu cred că o să le uit:

1. Atunci când ai un scop în față, indiferent cât de greu ar părea, înaintează!
2. Cere ajutor celor din jur, oamenii sunt, într-adevăr, foarte receptivi!
3. Încearcă toate variantele posibile, chiar dacă nu știi ceva - întreabă! (în cazul meu, moneda transnistreană a fost varianta care m-ar fi putut salva).
4. Aspectul exterior nu contează, dacă omul ți-a propus singur ajutorul, înseamnă că are un suflet bun...
5. Întreabă și tu, la rândul tău, dacă poți să îi ajuți pe cei din jur (nu îți impune ajutorul, doar întreabă, oamenii dacă au nevoie, o să îți zică).
6. Orice ar fi, depășește-ți frica!
6. Lecțiile învățate din urma acestei experiențe sunt mai valoroase decât masa pe care nu am avut-o.

P.S. Nu îmi pare rău că nu am obținut obiectul care m-a făcut să intru în acest joc, dar îmi pare foarte rău că m-am lăsat condusă de frică, că am refuzat să vorbesc cu un om doar din cauză că era însângerat, și că eu nu l-am întrebat dacă, poate, are nevoie de ajutor... el, în cazul lui avea mai mare nevoie de ajutor decât mine, cu toate acestea el s-a oferit să mă ajute, eu... eh!

O lecție ce costă mai mult de 5 copeici...

joi, 13 februarie 2014

Amintiri din vacanța de iarnă sau... despre reforme

Am vrut să scriu despre asta încă la sfârșit de decembrie.
N-am făcut-o atunci, pentru că am acordat prioritatea timpului petrecut acasă cu cei dagi mie.
Am fost în vacanța de iarnă acasă, am avut la dispoziție trei săptămâni, așa că am avut timp și să îi țin mamei companie la plimbările prin diferite instituții publice.
În sat, oamenii se cunosc între ei, majoritatea știu care și cu ce se ocupă, cine și ce boală are, ce îi place să gătească, pe unde sunt plecați copii și care sunt succesele lor... Și nu e neapărat să meargă oamenii des prin ospeții  unii la alții ca să fie la curent cu noutățile, și nici măcar de radio sau ziar local nu au nevoie :) ,  oamenii se întâlnesc în locurile publice: magazin, primărie, centru medical, oficiu poștal...

Despre „Hai să trecem, o fugă, și pe la poștă” vreau eu să vă povestesc.
Nu știu cum în alte sate, da în satul meu de baștină oficiul poștal reprezintă o căsuță micuță, văruită, cu podea veche de lemn, care a fost cârpită, de curând (când au început frigurile, cred), pe ici,  pe colo, pe unde erau crăpăturile mai mari, cu spumă poliuretanică  pentru a stopa un pic pătrunderea frigului.
Era într-o vineri după-masă, am ajuns cu mama la oficiul poștal pe la 14:30, numai că din „fugă” am așteptat până la ora 16:00.
Am nimerit exact în ora de revizie. Ei, iată și moment pentru noutăți și socializare. În scurt timp, în coridorul oficiului poștal  s-a adunat multă lume, care după pensii, care după compensații, care după salarii...
Eu am rămas mirată să aflu că lucrătorii medicali merg la oficiul poștal pentru a-și ridica salariile. De când și cu ce ocazie?
Apoi am fost luminată, la noi în țară s-au produs REFORME! La noi bugetarii primesc salariile pe card, carevasăzică!
M-am bucurat, logic, asta înseamnă că astfel se fac economii în ceea ce privește cheltuielile suplimentare la plata salariilor, dar și este înlăturat factorul uman din procesul de lucru cu banii... Da, e înlăturat, până la ușa oficiului poștal, pentru că numai aici pot veni bugetarii de la mine din sat să își primească banii.
Vesel. Noi am stat o oră și jumătate și am așteptat să fie deschis sediul. Eu nu aveam treabă, nu m-am deranjat să aștept, nu le deranjează nici pe bunicuțele singure care vin să își primească pensia, și cu ocazia asta mai au cu cine schimba o vorbă, nu pot să spun același lucru și depre oamenii angajați în câmpul muncii, pentru că cineva stătea ca pe ace, deoarece lucrează la noi în sat, dar circulă în fiecare zi, și deja trebuia să plece (...Dar cum să mă duc fără bani? Nu știu cu ce o să plec dacă nu reușesc...), altcineva povestea că s-a învoit ieri pe 15 minute de la serviciu, dar nu a reușit să își ridice salariul, așa că a venit azi, că are mai mult timp...
Când privești situația dintr-o parte, e straniu, nu știu cum, oamenii sunt incluși forțat într-un sistem care nu este lucrativ, care nu a făcut decât să le complice viața, cu toate că scopul de bază este exact invers, și ei acceptă, pentru că nu știu cum ar trebui să fie mai bine...
Dacă tot s-a trecut la salarizarea prin carduri, de ce nu s-a făcut reforma până la capăt? De ce trebuie oamenii să aștepte în rând la oficiul poștal?
 Eu mi-aș fi dorit pentru toți acești oameni câte un bancomat instalat în magazinul (am ales un magazin, pentru că ele, de obicei, sunt deschise pe toată peroada zilei, și seara până târziu) principal al satului, unde ei pot să meargă oricând au nevoie să își retragă suma de care au nevoie, fără a îngheța prin coridoare, a sta la cozi și a-și face griji că nu reușesc în altă parte...
Poate părea naiv din partea mea, dar eu vreau o schimbare până la capăt.
 Sau facem bine, sau deloc!

marți, 28 ianuarie 2014

Tragedia unui zeu

Bună, mă numesc MA, sunt zeu, și vreau să vă povestesc istoria mea de pe timpurile când oamenilor le plăcea să trăiască pe mai multe planete.
Pământul nu a fost întodeauna cea mai populată planetă.
Cândva el nu se bucura, nici pe departe, de simpatia oamenilor. Cândva și oamenii erau altfel...
Eram o familie numeroasă de zei, care își avea fiecare planeta sa, și stăpânii săi. Da, vreau să mă înțelegeți corect, noi eram cu toții în slujba oamenilor, eram prieteni cu ei și ne plăcea să îi ajutăm.
Oamenilor le plăcea să meargă în vacanțe pe planete vecine, primeam și noi, la rândul nostru, oaspeți. Trăiam fericiți cu toții și ne întâlneam la discuții seara, în casa mea.
Dar armonia n-a durat decât câteva sute de mii de ani, o mică parte din viața mea, și cea mai frumoasă. Acum trăiesc singur, pe o planetă de care oamenii au uitat. Am îmbătrânit, chiar dacă zeii nu o fac, eu am învățat de la oameni cum se face asta, și am făcut-o, de dorul lor...
Dar cum a început sfârșitul?
Atunci când în galaxia vecină zeul cel mic al familiei de acolo- pe nume GA, și-a propus să convingă oamenii de pe planetele fraților săi să se instaleze la el,  căci le va crea condiții mai bune de trai, acesta a fost pedepsit și alungat din galaxie, pentru nerespectarea regulamentului. Trebuie să recunosc, există și zei orgolioși și flămânzi de putere, iar la noi, puterea este măsurată prin dragostea din partea oamenilor.
Neavând ce face, GA a călătorit prin timp și spațiu câteva mii de ani, dar îi lipsea dragostea oamenilor, și asta îl măcina. A mers în ospeții prin diferite galaxii, a încercat să se pună bine cu zeii, dar cum toată lumea îi știa povestea, nimeni nu a vrut să-l  primească.
În familia noastră a venit pe neașteptate, era noapte, iar el arăta destul de chinuit și obosit, așa că, după ce ne-am sfătuit cu toți frații, am hotărât că-l lăsăm să înopteze la noi, planeta Pământ era liberă, așa că l-am cazat acolo. A dormit câțiva ani buni, rătăcirea prin spațiu îl epuizase. Apoi și-a cerut permisiunea de a mai rămâne  ceva timp, mergea în ospeții la noi pe planete, discuta cu oamenii, se juca cu copii, astfel încât toți au început să-l placă, inclusiv  zeii.
Zeii devin din ce în ce mai puternici când interacționează pozitiv cu un număr cât mai mare de oameni. În familia noastră nu ne-am gândit niciodată la asta, pentru că regula conform căreia fiecare se ocupă de oamenii de pe planeta lui era lege sfântă. GA, însă, a înteracționat cu absolut toți oamenii de pe galaxie și, fără să ne dăm seama, a devenit mai puternic decât noi toți la un loc. Atunci a declarat război. Și-a declarat Pământul drept planetă, apoi a început să convingă oamenii să își părăsească planetele și zeii, pentru a se muta pe acolo. Noi nu aveam acces, nu știam cum e, cert e faptul că avea el acolo ceva mai bun decît noi pe planetele noastre. Și oamenii au început să plece, unul câte unul...
Ziua cea mai dureroasă pentru mine a fost cea în care a plecat și ultimul om de pe planeta mea...
Strâgâdu-și lucrurile, oamenii plecau, chiar dacă eu încercam să îi conving să rămână, aceștia nici macar nu priveau în urmă. Din cauza acestor plecări masive, și a disperării mele, totul în jur a început să se usuce.
Eu eram pe cale de a ceda. M-am închis în casa mea, am făcut întuneric, m-am lipit de pod și m-am făcut nevăzut. Nu mai vroiam să vad pe nimeni, nu știam ce trebuie să fac ca să le recâștig dragostea oamenilor mei, dar nici nu puteam să mă uit neputincios cum pleacă...
Am stat acolo câteva zile. Totul se schimbase, nu mai venea nimeni seara, în casa mea, să stăm la sfat. În acele clipe îmi doream să mor, cum o fac oamenii, dar zeii nu au această capacitate...
Într-una din zile, ultima mea zi de fericire, stând acolo, înșirat pe tavan, în liniștea și gândurile mele, am auzit cum se deschide ușa templului meu. Înghețasem! Nu mai trecuse nimeni prin casa mea de mult timp. Nici nu mai credeam că au mai rămas oameni pe planetă. M-am furișat, așteptând să văd cine este, dar în același timp fiindu-mi frică să nu fiu observat...
Era Eric, un tânăr de 17 ani, de statură mijlocie, cu părul ars de soare... Privea în toate părțile. Era clar, mă căuta pe mine. Știa că sunt acolo, la fel de bine știa că pot să mă ascund de minune - în copilăria sa ne-am jucat de nenumărate ori de-a ascunselea.
- Știu că ești aici, MA, vreau să - ți vorbesc, vino te rog...
Eu nu încumetam să îmi fac apariția, cu toate că stăteam alături de el și îl priveam țintă în ochi. Ochii lui nu mai străluceau ca înainte. Erau destul de reci, și din cauza asta îmi era frică să aud ce vrea să îmi spună... Din cauza acestei frici ale mele, temperatura din încăpere a scăzut brusc. Nu obișnuiam să generez stări pe care nu le pot stăpâni, atunci a fost, însă, un caz aparte.
- Ești aici, îți simt prezența. Am venit să - mi iau rămas bun, MA. Să știi că vei rămâne mereu zeul meu iubit, indiferent unde o să mă aflu. Nu am să uit niciodată viața trăită cu tine pe planeta noastră...
A fost pentru prima și ultima oară când cineva mi-a spus că mă iubește. A fost, cred, cel mai special moment din toată istoria mea de zeu.
- Da, sunt ultimul care pleacă, nu a mai rămas nimeni. Adio, MA!
Și a ieșit, eu rămăsesem invadat de sentimente contradictorii: prima dată cineva îmi spusese că mă iubește, și în același moment, că toată lumea m-a părăsit. Când mi-am revenit din starea asta, și am înțeles că vreau să schimb ceva pentru a-i reîntoarce pe oameni, Eric trecuse deja gardul pentru a părăsi planeta.
Nu mai țin minte cum l-am ajuns din urmă, cert e faptul că îl strigam din toate puterile, dar el nu mă auzea. Am stârnit vântul, iarba uscată i-a împiedicat picioarele, a căzut, și după asta s-a pomenit cu mine în fața sa:
- Nu pleca, te rog, rămâi! Vrei, îți creez cea mai frumoasă planetă, vrei? Zi-mi ce vrei și fac orice!
Și în momentul acela, m-am aruncat în aer, și cu toată puterea mea de zeu am început să creez... o altă planetă!
Terenul de lângă picioarele lui Eric a început a aluneca, iar  vidul ce se crea în urma acestui proces, se umplea de nuanțe de culori aprinse. Nu creasem așa ceva până acum, nici la frații mei nu mai văzusem, dar dragostea pentru oameni, frica de a rămâne singur și declarațiile lui Eric m-am făcut mai puternic ca niciodată. Amalgamul de culori, ciripitul păsărilor și intensitatea cu care lumina soarele pe această parte de lume, nou-creată, reprezentau în sine planeta perfectă. Nu mai văzusem așa ceva, eram mândru de ceea ce tocmai făcusem, dar și mai plin de fericire, pentru că puteam să ofer aceasta unui om atât de drag, cel care nu plecase încă...
- Ia-o, e lumea ta, numește-o cum vrei, fă ce vrei, ai toată libertatea! i-am strigat eu fericit. Rămâi și trăiește așa cum visezi!
Dar Eric m-a privit în ochi, surprins și el de toate cele ce văzuse, și spuse neputincios:
-Nu pot să accept. Îmi pare rău, dar trebuie să plec... Îți sunt recunoscător, sunt profund uimit de ceea ce ai creat, nu am mai vazut așa ceva până acum... E foarte fumos dar... dragostea mea pentru Elina depășeste orice limite... Plec după ea, căci făra ea existența mea, chiar și pe cea mai frumoasă planetă din galaxie, nu are nici un rost. Iartă-mă. Dacă Elina va fi de acord, ne vom întoarce, dar nu pot să îți promit nimic...
S-a întors și a plecat.
Așa poate fi descrisă tragedia unui zeu, prin momentul în care ultimul om pe care îl mai are, îi întoarce spatele...
Am rămas cu acea imagine în minte, cu ea traiesc de mii de ani. Am vrut să plâng, să strig, să mă arunc în gol, să nu mai exist, da nu mi-a reușit decât să declanșez o furtună prin care am distrus cea mai frumoasă planetă din galaxie, o planetă pe care nu a călcat picior de om...
L-am așteptat mulți ani pe Eric, să se întoarcă  împreună cu Elina, dar  în zadar...
Îl mai aștept și acum, lipit de podul templului, chiar dacă știu că oamenii nu trăiesc  decât câteva zeci de ani. Eu mai sper, totuși, că cineva își va aduce aminte de mine, va zbura pe planeta mea și mă va găsi...
Ce s-a întâmplat cu frații mei, nu știu, știu doar că GA nu mai traiește pe Pământ. Oamenii au uitat și de el, cum și de ceilalți zei. Ei au acum alte interese, iar unul dintre ele este redescoperirea planetelor.

Eu îi aștept...

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

O iubire, ca ploaia de vară

O iubire, ca ploaia de vară,
În pustiu rătăcit și uitat...
Ai venit, mi-ai zâmbit... și uitarăm...
Ești real? Ireal? Am visat?

Am simțit cum m-atingi cu privirea,
Știu, din gheață nu ies sântei!
M-am pierdut, totuși, atunci cu firea
Și-am început să iubesc ochii tăi!

O iubire, dorită, ca ploaia de vară,
A născut fericire și dor...
Și-ai fi vrut ca la fel de rapid să dispară,
Sentimentele, însă, nu mor.

O iubire, scurtă, ca ploaia de vară,
Am trăit într-un timp, ce-a trecut ca o zi;
Amintire-a rămas, frumoasă, ușoară...
Colorat curcubeu al inimii...

O iubire, ca ploaia de vară,
Ce-a venit, m-a udat și-a plecat,
Mi-amintesc și zâmbesc, dragostea mea amară,
O iubire trăită cu adevărat...



miercuri, 15 ianuarie 2014

Ordinea de sâmbătă. O zi de primăvară.(III)

El s-a așezat alături de ea, cu simțul vinovăției în suflet, și-au stat în tăcere mult timp. Ce mai aveau a-și spune doi oameni care n-au fost niciodată apropiați și niciodată nu au fost străini? 
Pentru Ea era clar: El pleacă, iar! El, care a plecat de atâtea ori, care plecase o dată ca să se întoarcă, și care nu s-a întors atunci când Ea l-a așteptat. El, care, poate, era mai bine nici să nu se întoarcă, a venit ca să spună că pleacă. Nu trebuia să vină... 
El ar fi vrut s-o ia cu dânsul, doar că îi era frică, îi era frică să n-o rănească din nou. Era prea frumoasă la chip și la suflet (după 3 ani de când n-o mai văzuse, părea și mai frumoasă!) ca s-o mai facă să plângă.
Ar fi vrut s-o consoleze, și, cu toate că știa că nu este el tocmai persoana potrivită pentru aceasta, a încercat s-o mângâie ușor pe spate... Prima atingere a  făcut-o să tresară, s-a ridicat brusc, l-a privit și-a spus:
- Foarte bine, mă bucur că ai orizonturi largi, e bine să călătorești. Îmi pare rău, desigur, pentru căsnicia ta, dar cred că tu știi mai bine ce să faci cu viața ta. Acuma scuza-mă, eu mai am treabă. 
S-a întors și a plecat cu pași repezi.
Nu terminase de făcut ordine, mai avea de strâns cioburile de la vaza stricată, trebuia să caute altă vază în debara și să aducă  flori din grădină. Avea multe de făcut!
El a rămas mut și uimit, cu trandafirul (deja ofilit) în mână, acolo, lângă bancă. S-o ajungă din urmă nu avea nici un rost (nu azi, cel puțin), dar nici nu știa ce i-ar mai putea spune...
„Păcat de floare, gândi ea, în drum spre casă.”
Nimeni nu i-ar fi putut înțelege starea sufletească de moment, pentru că nici măcar ea nu o înțelegea.
 Pe de-o parte, nu avea de ce să fie tristă, nu a pierdut nimic -  a venit și pleacă - El oricum nu a fost niciodată al Ei, nu poate spune că îl pierde acum, pentru că acum câteva ore Ea singură era gata să îl dea afară din casa sufletului ei. Și-apoi, El nu a existat niciodată așa cum îl știe Ea, e doar un joc al imaginației sale. E ceea ce și-ar fi dorit Ea să fie, dar nu ceea ce este de fapt.

Ne dezamăgim din cauză că avem așteptări prea mare de la cei din jurul nostru, că ne închipuim că ei ar trebui să fie așa cum gândim noi, fără măcar a-i înștiința că vrem ceva de la ei, sau îi înștiințăm, dar nu în măsura cuvenită, pentru că, de multe ori, credem că ei și-au dat seama ce avem noi în vedere... 

Maria a plecat dezamăgită acasă, pentru că și-ar fi dorit ca El să-i spună că o iubește, dar El i-a spus că pleacă. 
El a rămas dezamăgit în parc, pentru că și-ar fi dorit s-o roage să-l ierte și să meargă cu el la capătul lumii, dar i-a fost frică s-o facă...
Trandafirul a rămas, ofilit, pe o bancă în parc, pentru că și-ar fi dorit să reunească astăzi două inimi, dar nu a fost oferit la timp...
Și numai banca pe care au stat cei doi a rămas mulțumită, pentru că nu e prima, și nici ultima poveste de dragoste la care ea asistă, și știe, că poveștile oamenilor care cu adevărat se iubesc nu se termină aici.
Iar ea știe cât cântărește iubirea oamenilor care se așează pe ea...