luni, 6 august 2018

Acolo unde curg rauri de lapte si miere, Vladimir Lorcenkov

Azi vreau sa vorbim despre cartea unui basarabean, jurnalist, scriitor de limba rusa,  Vladimir Lorcenkov: "Acolo unde curg rauri de lapte si miere" titlul in romana, "Vse tam budem" - titlul original, si  "Des mille et une façons de quitter la Moldavie" - titlul in franceza, si inca alte titluri, caci aceasta carte a fost tradusa in 10 limbi.
Eu am descoperit-o in 2015 (chiar daca e din 2006), intr-o librarie in Franta. Noi organizam pe atunci serate culturale moldo-franceze, iar prezentarea unei carti scrisa de un moldovean, tradusa in franceza ne parea o idee buna. Bine, nu stiam despre ce este vorba in carte. Pina la urma persoana care trebuia sa vina sa prezinte cartea la eveniment asa si nu a venit, iar eu mi-am cumparat-o frumusel din librarie si am inceput s-o citesc. Am citit-o greu, cu lungi pauze de lectura, si trebuie sa recunosc faptul ca la inceput eram suparata pe autor pentru stilul in care prezinta Moldova, eram bucuroasa ca n-a venit reprezentanta la acel eveniment, pentru ca ceea ce faceam noi atunci - investirea tuturor  resurselor noastre pentru promovarea unei imagini pozitive de tara, si o carte in care se povesteste drama unui popor care incearca sa evadeze de unde s-a nascut, erau cumva, contradictorii.
Am terminat-o de citit anul acesta, si trebuie sa recunosc ca nu regret ca am revenit la ea. Cind citim o carte, perceptia acesteia depinde foarte mult de starea noastra de spirit (si nu e vorba doar despre carti).
Lorcenkov descrie cu umor si fantezie tragedia anilor 2000: dorinta de a pleca in Italia, la o viata mai buna, "acolo unde curg rauri de lapte si miere...". Actiunea se petrece in satul Larga, de unde fiecare cetatean viseaza sa evadeze, si acest vis al fiecaruia le trezeste la maximum imaginatia satenilor, pina la a transforma un tractor in unul zburator sau in submarin. Autorul povesteste despre schemele de trafic ilegal de persoane, oameni care au imprumutat bani ca sa plece si au fost mintiti, persoane care si-au pus capat vietii din aceasta cauza. Cel mai mult m-a durut capitolul in care Maria s-a spinzurat, si faptul ca vecinii si sotul ei, Vasilii, au vazut-o, dar nimeni n-a sarit sa o salveze, asa cum si-a imaginat ea, si ca a stat spinzurata 3 saptamini in gradina, caci Vasilii uita de necazul datoriilor cind ii vedea corpul in bataia vintului... Cit mi-as fi dorit ca in acest caz autorul sa fi fost nevoit sa inventeze...
Un roman in care chiar si Voronin, pe atunci presedinte, a evadat din tara pe care o conducea pentru a munci la negru in Italia.
Voi ati citit-o? Care v-au fost impresiile?

joi, 2 august 2018

"Iubita mea, Sputnik" de Haruki Murakami

 Despre Murakami am auzit mult vorbindu-se, dar nicidecum nu ma puteam hotari sa-l citesc. M-am indragostit de stilul lui cu citiva ani in urma, cind am dat la biblioteca de cartea "In noapte".
 Anul trecut, facind o plimbare duminicala am gasit 3 volume de-ale lui la o piata de vechituri: Murakami la 50 de centi!
Azi o sa vorbim despre "Iubita mea, Sputnik"sau "Les amants du Spoutnik" - titlul in franceza.
Trebuie sa recunosc ca post lectura, titlul in romana mi se pare mai potrivit, mai aproape de adevar.
Firul naratiunii este impletit de in jurul a 3 personaje principale:
K - care este si naratorul, un tinar de aproape 25 de ani, invatator, pasionat de lectura, o intilneste pe Sumire inca in perioada studentiei, se indragosteste de ea, insa isi exprima dragostea printr-o prietenie adevarata.
Sumire - o tinara rebela de 21 ani ce viseaza sa devina scriitoare, abandoneaza facultatea si se dedica in totalitate pasiunii de a scrie. Singurul ei cititor este K, cel care o cunoaste cel mai bine. La capitolul dragoste, Sumire nu poate intelege ce simt oamenii care iubesc pina nu o intilneste pe Miu, la o nunta. Atunci intelege de ce nu a fost atrasa pina acum de nici un barbat - pentru ca ii plac femeile.
Miu - esteo femeie de afaceri cu 16 ani mai in virsta decit Sumire, ii place modul de a fi a tinerei si ii propune sa fie asistenta sa personala. Sumire accepta, si in scurt timp o insoteste pe Miu intr-o calatorie de afaceri in Europa, care se termina cu o vacanta pe una din insulile Greciei, unde cele doua devin confidente. Sumire isi destainuie sentimentele de dragoste si atractie sexuala, si dispare in aceeasi noapte, de parca s-ar fi evaporat, dupa ce a fost refuzata de catre Miu.
Operatiunile de cautare nu au nici un succes, resemnarea punind stapinire pe apropiatii lui Sumire. Universul lui K nu mai e la fel, el a pierdut o parte din el odata cu aceasta disparitie, dar spera ca poate undeva intr-o lume paralela, pe care o descrie Sumire in cele doua ultime texte scrise, el are locul ei alaturi de ea.  Totul pina in ziua in care telefonul lui a inceput sa sune iar la celalalt capat al firului era Sumire, care s-a intors si ii spune sa vina s-o ia, caci are atit de multe a-i povesti...
Un amestec al realitatii cu fictiunea ce trezeste semne de intrebare si te motiveaza sa te adincesti cit mai mult in lectura.
Eu am fost impresionata de cartea asta si pentru faptul ca Murakami pomeneste de Moldova de doua ori: "- Tu te sens bien? -Aussi bien que la Moldova au printemps." (-Te simti bine? - Tot atit de bine ca si Moldova in primavara.) si "-Aussi réelle que la Moldova? - Aussi réelle." (-Tot atit de reala ca si Moldova? -Tot atit de reala.).
P.S. Am aflat azi ca traducerea in limba franceza nu este exacta, astfel ca  traducerea in romana si engleza nu vorbeste despre Moldova, ci despre riul Moldau. Cer scuze de la cititorii pe care i-am indus in eroare!
De ce Sputnik? Va las sa descoperiti singuri!
Lectura placuta!

miercuri, 25 iulie 2018

Dumnezeu calatoreste intodeauna incognito, Laurent Gounelle

Este a doua carte a acestui autor pe care am citit-o in interval de citeva luni, si la cit de entuziasmata sunt,  nu cred ca e ultima.
Prima - "Ziua in care am invatat sa traiesc"mi-a fost recomandata si imprumutata de catre o prietena (merci Denisa!) am citit-o intr-o zi caci nu ma puteam rupe de la ea, dar desprea ea vorbim in alta postare.
"Les dieux voyagent toujours incognito"
(eu am citit-o in franceza) mi-a cazut sub mina intimplator saptamina trecuta, nu stiam la ce sa ma astept, m-a captivat titlul, si am cumparat-o. E o carte in care se poate regasi oricine. Cine dintre noi n-a avut vreodata o pierdere, cit de mica? Cine dintre noi n-a incercat macar o singura data sa faca pe placul oamenilor dragi in detrimentul propriilor interese si placeri?
Alan este personajul care incearca sa ii faca pe plac mamei, care din copilarie il vede ca pe proiectul ei de reusita. Citi dintre parinti  si-au proiectat in proprii copii ceea ce nu au reusit ei singuri sa obtina de la viata? 
Si vine o zi in care tu nu mai poti, circumstantele te fac sa cedezi, mai ales daca gasesti "intimplator" un articol despre dreptul la sinucidere si cum ai putea sa o faci "frumos". Atunci cind Alan credea ca este sfirsitul, viata ii joaca fiesta transformindu-l in "prizonierul" voluntar al uni strain ce-i propune un pact pe viata. Si de aici se incep aventurile unui tinar timid, retras, care are de indeplinit mai multe sarcini ce au menirea de a-l ajuta sa-si recapete increderea in sine.
Citi dintre noi si-ar incredinta viata in miinile unui necunoscut care s-a dovedit a fi (intimplator?) alaturi intr-un moment de slabiciune? Si daca acest strain nu se afla chiar atit de intimplator acolo? Care sunt interesele lui ascunse de a ajuta? Si daca acest strain se dovedeste a fi... nu chiar atit de strain?
 O carte motivationala, care te face sa-ti analizezi propria viata, sa iti dai seama (inca o data!) ca majoritatea barierelor in dezvoltarea si atingerea scopurilor sunt chiar in capul nostru.
V-o recomand cu drag!

miercuri, 14 martie 2018

Luptatoarea

Ea e plina de viata. Viata,insa, nu e chiar atat de plina de ea.
Traieste lucruri repetate la un interval de 4 ani, Chiar daca la inceput i-a fost frica, foarte!
 Era luna lui iunie, eu vorbeam cu vecinul despre timp si despre cat de repede mai creste iarba (cred), ea a venit, a schimbat 2 vorbe cu noi si a plecat. Era agitata.
Vecinul mi-a spus ca sotia lui se ingrijoreaza caci a fost sunata si convocata de medicul ei, rezultatele analizelor nu erau deloc satisfacatoare. Am mai vorbit ce am mai vorbit, dupa care el a plecat iar eu mi-am continuat treaba prin ograda. Apoi a venit ea, avea nevoie sa vorbeasca: "Eu nu mai vreau sa trec prin chimioterapie, e tare dureros, mi-a zis ea din senin, eu nu mai vreau sa imi pierd parul, nu vreau! Mi-e frica de ceea ce imi va spune medicul..." Discutia nu a durat mult, caci a venit taxi-ul ce-l astepta, dar acele cateva vorbe au fost de ajuns ca sa ii simt frica si durerea, si sa o impartim la doua.
A fost exact ceea de ce i-a fost frica: cu 4 ani in urma a luptat cu cancerul mamar, dar el a revenit, de data asta atacandu-i plamanii si ficatul. Ea a inceput chimioterapia, el a inceput sa faca curat in ograda.
 "Mi-e frica sa raman fara ea, mi-a marturisit intr-o zi el, mi-as dori sa plec eu primul, ea e mai puternica decat mine, eu fara ea nu o sa pot trai...".
Si, intr-adevar, ea este mai puternica, chiar daca si-a pierdut deja tot parul, pe langa asta multe kg, are mereu zambetul pe buze si e mereu in miscare. Am vazut-o trista doar o singura data, venise de la o cura de chimioterapie si, istovita cum era, isi facea griji pentru prietenul ei fidel - catelusul. Se imbolnavise si nu stia ce are, urmau sa mearga la veterinar: "Data trecuta am platit 240 de euro doar pe analizele lui, mi-a spus ea, dar nu conteaza pretul important ca el sa fie bine...". Intr-adevar, fericirea nu are pret, m-am gandit eu, caci in afara de sotul ei, acest catelus este unica fericire a unei femei care si-a dorit toata viata un copil...
Cu cateva saptamani in urma mi-a marturisit ca s-au hotarat sa vanda casa: "Eu nu o sa inchei anul, si as vrea sa pot merge pe jos sa imi cumpar paine, atita cat mi-a mai ramas..." - si zambeste.
Dupa 8 cure de chimioterapie, a incetat sa le mai faca, nu isi mai au efectul.
E pregatita sa plece.
 Zambind.
Iar eu o privesc uneori si ma intreb: "De unde gasesc unii oameni forta de-a zambi atunci cand viata refuza sa le mai dea vreo sansa?".


In iunie 2017, la interval de citeva zile, mai aflasem povestea similara a unei cunoscute care cu 4 ani in urma a avut cancer si anul trecut a revenit, de atunci alte 2 persoane  din cercul meu au decedat din cauza cancerului, iar scriind aceste randuri, am primit sms de la un cunoscut cu vestea ca se lupta cu cancerul. Incotro?



vineri, 13 octombrie 2017

Regretele copilăriei mele...

Citesc "Despre dorurile nebune ale amiezilor de august" de Dragoş Voicu în cea de-a doua ediție a Mămăligii de Varşovia - cea amară şi mi se face brusc amar pe suflet. Conştientizez care este de fapt unul dintre cele mai mari regrete ale copilăriei mele - eu nu am avut bunică.
Ei cum nu am avut, e un fel de-a spune, nu am avut, mai degrabă, parte de dragostea bunicii. Iar unde dragoste nu e, nimic nu e - vorba cântecului.
Pentru mine, frații şi verişorii mei, bunica nu era simplă bunică, era Mama: mama Ifimia, bunica din partea mamei, si mama Tanea, mama tatălui meu.
Mama Ifimia era bunica care trăia cel mai departe - la 12 km de satul nostru. Şi tot pe ea o vedeam cel mai des, pentru că 12km nu erau chiar aşa de mult pentru o bunică care vroia să-şi vadă nepoții - 2 ore şi jumătate de mers pe jos pe lângă pădure.  Dar ea s-a stins devreme, eu n-aveam nici 10 ani împliniți, aşa că amintirile cu ea nu sunt aşa numeroase pe cât mi-aş fi dorit.
Mama Tanea locuia nu tare departe - 15 minute de mers pe jos, dar la noi acasă a venit doar în ziua când părinții mei au sfințit casa pe care o construiseră timp de câțiva ani. Eu aveam 6 ani pe atunci. De atunci nu ne-a mai călcat pragul niciodată.  Mergeam noi din când în când la ea, dar ea ne iubea într-atât de mult încât ascundea bomboanele când ştia că venim...
Noi vorbeam des despre bunelul, decedat în '94, iar ea ne întreba despre ce ne vom aminti de ea când ea nu va mai fi. Noi nu-i puteam răspunde, iar de câteva zile îmi răsună în cap această întrebare: "despre ce poți să-ți aminteşti de un om care nu te-a iubit niciodată?".
Voi țineți minte perioada ceea de criză din Moldova, când salariile nu se plăteau cu lunile, pensiile se achitau în caloşi si alte produse? Ei uite, acea criză am simțit-o pe propria piele, cu propriul stomac. Căci venise o vreme când bani pentru cumpărat pâine nu erau, iar noi mâncam fasole cu mămăligă în aşteptarea salariilor. Acea criză nu a afectat pe toată lumea, iar bunică-mea ne dădea uneori bani să îi cumpărăm câte o pâine, ne cerea restul, şi nici nu ne servea cu vreo bucățică. Țin minte cum noi spunându-i că mâncăm fasole ei i s-a făcut "jale" de noi şi ne-a adus o sacoşă de paste pe care ea le fierbea porcilor. Nu ne-a dat din pastele bune din care mânca şi ea, ca să nu le termine prea repede...
A murit cu câțiva ani în urmă, singură şi bătrână. Iar eu m-am întrebat mereu de ce n-a vrut să fie ea bunica ce atât mi-am dorit-o?
Vreau şi eu un ghiveci fermecat, s-o cresc acolo pe mama Ifimia, să-mi dea ea dragostea de bunică pe care n-a reuşit să ne-o dea căci a plecat prea devreme. Mai vreau un ghiveci, s-o cresc acolo pe mama Tanea, să-i explic că eu toată viața am sperat că ea într-o zi o să ne iubească. Şi ea să ne iubească, necondiționat, ca pe nişte copii ce i-am fost...
Unde mai sunt asemenea minunății, stimate Dragoş Voicu?

luni, 9 octombrie 2017

"Alertă oranj sau Pe alocuri, viscole" - impresii post-lectură

După aproape 3 luni trecute de când am finisat de citit şi ultima pagină a "Alert(ei)ă oranj sau Pe alocuri, viscole", iată-mă aşezată în fața calculatorului, cu cartea în fața mea, răsfoind notițele pe care le-am scris "à chaud", cum spun francezii, idei care mi-au venit în urma lecturii.
Să spunem că textul meu este un "avalanche - reading" (Mai (t)ragem câte ceva la gospodărie - p. 71), trag şi eu la "gospodăria" mea ;) , cu toate că, trebuie să recunosc, nici eu nu mă prea împac cu termenul de "gospod(ină), în cazul meu, iar de fiecare dată când soțul meu, francez, observă anumite caracteristici "gospodăreşti" la rudele, prietenii sau cunoscuții nostri moldoveni, mă întreabă de ce ei fac aşa sau altfel, da la mine nu a văzut, şi-atunci explicația mea e simplă: "tu n-ai găsit o moldoveanca adevărată :)".
Un text bun pentru mine este unul care îmi trezeşte sentimente, care mă teleportează, iar tu, Vitalie, atât de bine ştii să faci asta!
În "1988" (p.15) eu abia mă născusem, cu toate acestea, trebuie să îți spun că am fost acolo, la curățatul acelei fântâni: "Fântâna lui Chirică" îi spuneați voi, "Fântâna lui Chirilă" se numea la noi în sat, dar descrierea amplasării e identică, şi chiar dacă acel curățat de fântână s-a produs în ani şi locuri diferite, eu cred că ea (fântâna) rămâne un simbol al copilariei noastre (şi a multor alți copii ce au crescut la sate şi au avut norocul să asiste la un asemenea "ritual magic").
"Poveste(a ta) rurală de vacanță" (p.40) pentru mine este mai mult decât o simplă poveste, şi asta pentru că aveam un vecin care de când îl țin minte e mereu acelaşi, un moş uscățiv de care se temeau toți copii. Eu nuştiu câti ani are, dar am impresia că e veşnic: "un om între 60 şi 100 de ani". Gheorghe - Dracul îl porecleam noi pe ascuns, pentru că în față nu i-ar fi zis nimeni o vorbă, atât de tare ne temeam de el. Şi a avut (şi mai are) omul ăsta 3 capre (veşnice şi ele) cu care îşi împărțea viața, bucuriile şi durerile, cu ele vorbea, cu ele se certa, pe ele le scotea la plimbare. Acuma stau şi mă gândesc dacă personajul tău nu e acelaşi om?..
"Povestea despre Mița sau Oile copilăriei noastre" (p.117) m-a dus cu gândul la una dintre cele mai frumoase şi liniştite perioade ale vieții - cea în care de-a lungul anilor noi păşteam oile, pentru că le aveam, 15 la număr, şi toate-aveau un nume şi pe toate le iubeam. Iar dacă într-o zi o să îmbătrânesc şi o să ies la pensie, am să-mi cumpăr oi (ei cum poți să catapultezi tu pe cineva în 2 timpuri în acelaşi timp?).
Dar până ajung eu la oile mele, vreau să spun că "Poveste(a ta) cu vechime de 17 ani sau Industria emigrației" (p.26) este cumva şi a mea (şi a multor altora), chiar dacă  BAC-ul l-am susținut deja la facultate, neachiziționarea unei "cărți recomandate insistent de profesor", care era şi autorul sus-numitei, m-a facut cu cea mai mică notă la obiectul dat - Protecția civilă!, in pofida faptului că eram singura persoana din grup care salvase deja o viață de om. Dacă e să vorbim despre happy-end, eu nuştiu cât de happy este finalul poveştii mele: toți 4 copii ne-am opus ideii mamei de a pleca în Italia, noi toți am studiat ceea ce am dorit, şi am plecat - TOȚI 4! Noi suntem bine, merci, dar nuştiu cât de happy e pentru părinții mei care au crescut 4 copii, dar nu au pe nici unul acasă.
În cartea ta sunt texte care m-au făcut să râd, iar unul din ele este "Poveste(a) cu sârme..." (p.50). Noi aveam un "as în manecă" pentru a învinge "normalitatea" din acest text: părinții mei locuiesc peste câteva case de magazinul central, iar dacă sunau vânzătoarele de la magazin că li se topeşte înghețata, cei de la Union Fenosa se mişcau mai repede (noroc de înghețată!). Despre aceasta "normalitate" a aflat şi familia soțului meu,  veniti cu toții în vizită la părinții mei au avut parte de o pană de electricitate chiar în ultima lor seară de voyage. A fost vesel, imaginați-vă 20 de oameni, printre care 14 francezi, adunați în jurul mesei, cinând la lumina lumânărilor cumpărate de soacră-mea, care nu vorbeşte un cuvânt în română, de la vânzătoarele care nu vorbesc o iota franceza. Lecții de viata, dom-le!
Au fost si texte la care am plâns, texte pe care mi-aş fi dorit ca tu să nu le fi scris niciodată, pentru ca dor prea mult... Mai sunt aşa multe de spus, dar o să mă opresc aici.
Îți mulțumesc, Vitalie, pentru această carte, continuă să scrii şi să răscoleşti suflete, asta face aşa bine uneori...
Iar voi, cei care încă nu ați citit "Alertă oranj sau Pe alocuri, viscole" de Vitalie Vovc, nu întârziați, e aşa o "emoție de carte"!

P.S. Iata eu m-am întrebat de multe ori pe parcursul lecturii - Vitalie, tu eşti sigur că nu ai copilarit la mine în sat? :)

duminică, 28 februarie 2016

Despre oameni si dragoste

Aceasta postare este despre oameni si dragoste.
Ea trebuia sa fie publicata la inceputul saptaminii care a trecut, apoi am aminat pentru Dragobete, ca intr-un final sa reusesc sa o finalizez abia azi, pentru ca am avut nevoie de ceva timp ca sa aleg cuvintele potrivite, si apoi ca sa scrii despre oameni si dragoste nu este nevoie de o zi speciala.
Pe acest cuplu de batrinei i-am cunoscut intimplator, i-am vazut o singura data, dar imi voi aminti de ei, posibil, tot restul vietii mele. Asa arata doi oameni care au trait 55 de ani impreuna, iar duminica trecuta sarbatoreau, alaturi de copiii lor, acest eveniment intr-un mic restaurant pe malul Bazinului Arcachon al Oceanului Atlantic.
Eu m-am aflat in acelasi local din intimplare, din coincidenta sau poate a fost un semn al soartei, eu vreau sa cred in ultima varianta.


Prietenele mele, in frunte cu o persoana absolut minunata, un complice si un organizator de evenimente foarte bun, viitoarea mea Nasa- Oxana, mi-au organizat cuconada inainte de nunta, (divishnik, cum obisnuiesc sa ii zica unii) sau enterrement de vie de jeune fille, cum ii zic francezii. Tot ce stiam eu e ca trebuie sa am o tinuta alba, si ca trebuie sa fiu libera, pe 21 februarie, ce a urmat mai apoi a fost neprevazut, vesel si... MINUNAT!
Ajunse la locul destinatiei, cu una dintre prietene care si-a asumat angajamentul sa ma aduca la serbare, dupa ce ne-am intilnit cu toate fetele,
Nasa m-a "infrumusetat"cu voalul de mireasa pregatit special pentru aceasta ocazie, urechiuse de iepuras, mi-a dat in miina un platou cu prajituri si  insarcinarea de a intra in restaurant si de a servi pe cineva de acolo. Nu am sa va vorbesc despre emotii, ca imi era rusine la inceput si de faptul ca nu stiam daca e o gluma sau daca eu chiar trebuie s-o fac, dar mai ales de gindul ca asta e abia inceputul :)
M-am apropiat de masa omagiatilor despre care v-am povestit mai sus, le-am propus prajituri, au acceptat, si asa am stabilit contactul. Eu nu stiu cum ar fi procedat in Moldova clientii unui astfel de local daca la ora mesei, duminica, ar fi intrat in restaurant o fata deghizata care este clar ca nu o sa ii lase in pace sa ia masa in liniste, pentru ca ea are azi o sarbatoare, si pentru ca fiecare dintre prietenele ei i-au pregatit cite o provocare pe care ea trebuie sa o indeplineasca, dar "publicul" meu, daca e sa il numim asa tinind cont de faptul ca acea zi a fost ca un spectacol, m-a intimpinat cu zimbete, m-au sustinut cu privirea si cu voie buna si sa stiti ca e asa de placut cind oameni straini se bucura pentru tine. Acest moment in care bucuria ta e impartasita de oameni straini ii face parca parte din viata ta, si ei iti devin parca dragi doar pentru ca iti zimbesc... 
Mie fetele mele mi-au facut o zi nemaipomenita, iar seniorii mei mi-au impartasit secretul dragostei lor, despre el se vorbeste in diferite carti motivationale si de cuplu, dar eu vreau sa cred ca rolul lor in ziua aceea, in acel loc, in acel moment, a fost anume acesta: de a demonstra ca dragostea exista si ea e de durata, unei tinere care viseaza la o astfel de "imbatrinire" plina de dragoste alaturi de cel cu care urmeaza si isi uneasca viata, si de a-i transmite cum... caci sa auzi vorbind despre iubire doi oameni care s-au iubit mai mult de jumatate de secol e mai pretios decit toate cartile de dragoste din lume. 
Eu tin foarte mult la fiecare om care intra in viata mea, chiar daca uneori nu o arat deschis, pentru ca fiecare om e o poveste, e zimbet si e iubire...




Va multumesc dragele mele pentru ca sunteti si pentru ca ati aparut in viata mea, va multumesc pentru acea minunata zi, pentru aceal vis pe care m-ati ajutat sa il indeplinesc (despre care voi vorbi abia dupa nunta) si in acest sfirsit de iarna va doresc "Sa aveti o primavara plina de dragoste!"






P.S. Iertata sa fiu ca scriu fara diacritice, dar am ramas fara citeva taste la calculator... :)

luni, 11 ianuarie 2016

Alb, negru... verde?

Un text scris cu exact 6 ani în urmă...

Alb, negru... verde?

Încearca să privesti dincolo de culoarea albă a zăpezii. Ce vezi?
Alb, negru sau verde?
Încearcă să priveşti dincolo de discursurile politice din perioadele electorale. Ce vezi?
Alb, negru sau verde?
Am să compar iarna cu o perioadă electorală- are aproape aceeaşi durată de timp, are aceeaşi pătură pură care încearcă să acopere toate neajunsurile actuale şi... nu se ştie ce va urma după aceasta: vom descoperi pămîntul negru şi plin de noroi, se aşteaptă o înverzire fenomenală a spaţiului ce ne înconjoară, sau va rămîne totul alb şi îngheţat?
Iar dacă natura le aranjează pe toate într-o ordine firească: alb, negru şi verde, apoi pe arena politică mai rar se ajunge la culoarea verde (a semaforului), căci este prea stabil scenariul: alb-negru-alb.
Alb- perioada electorală
Negru (dacă se schimbă conducerea)- 3 ani după alegeri
Alb- un an pînă la alegeri
Astfel avem parte doar de zăpadă şi noroi.
Dar ce facem atunci cînd brusc zăpada se topeşte, iar drumurile nu au fost curăţate?
Intrăm în panică, stres şi... ne stopăm toate activităţile- căci se crează ambuteiaje.
Acum stăm într-un ambuteiaj şi aşteptăm momentul în care un agent rutier (din Uniunea Europeană) va veni să dirijeze circulaţia. Şi, chiar dacă nu vom avea norocul să fie verde la semafor, sperăm ca să ni se permită să circulăm măcar pe roşu.
Să circulăm încet, dar sigur, prin negrul ce ne înconjoară.
Vrem să ajungem la un market, să procurăm creioane colorate, pentru a ne face viaţa mai luminoasă.
Circulăm prea încet.
Iar cănd suntem aproape, pe neaşteptate, cade zăpada.
Noi, fericiţi, uităm unde ne-am pornit, şi-apoi, ce rost mai are?
Albul zăpezii  nu se compară cu nicio culoare. Atîta puritate în jur!
Ne oprim şi ne bucurăm, fără a ne mai aminti de culoarea neagră, de parcă ea nu va mai exista niciodată în viaţa noastră.
Iarăşi e alb, iarăşi e bine... La ce mai avem nevoie de alte culori?

sâmbătă, 19 decembrie 2015

Despre lectură... și lucruri nefinalizate

Nu au mai rămas decât câteva zile până la sfârșitul lui 2015, iar în aceste ultime zile avem cu totii tendința de a face o retrospectivă a anului care a trecut, ce am realizat, ce am început dar nu am finalizat, ce am dori să realizam până la trecerea dintre ani, dar și ce am vrea  să luăm cu noi în 2016.
Eu m-am prins la gândul că în ultimile 2 luni am început să citesc mai multe cărți și reviste concomitent, și că toate sunt citite doar pe bucăți.
De ce? 
 Noi avem o tradiție conform căreria în fiecare lună mergem la librarie să ne cumpărăm câte o carte. Luna asta am depășit cu mult numărul, deoarece toate trezesc curiozitate și interes, fie prin faptul că sunt scrise de compatrioți, de autori deja îndrăgiți sau că temele abordate mi se par interesante. M-am pomenit la sfârșit de an cu o listă de cărți necitite. Iar după cum a scris Igor Guzun în "Manifest de iarnă: suntem mari nu prin ceea ce avem, dar prin ceea ce facem" din ultima sa carte "Vinil": "Noi contam nu atât prin numărul de cărți citite, cât mai ales prin ceea ce am făcut după ce le-am citit.",  primul lucru pe care m-am decis eu să-l fac este să vă vorbesc despre aceasta lista de lecturi care mă așteaptă, și despre cum au ajuns ele în biblioteca mea, pentru că până le termin de citit pe toate mai este un pic. 
Am finisat ieri de citit "Vinil"-ul, e ultima carte procurată  la Târgul de Crăciun organizat de asociația "ModCom" la Bordeaux. O carte pe care o savurezi ca pe o picătură de apă rece în zilele călduroase de vară, de care nu vrei să te desparți nici în tramvai, nici în rândul de la casă, la magazin. O carte care încape în orice geantă și orice inimă. Jocul de cuvinte și de amintiri se îmbină perfect cu atmosfera sărbătorilor de iarna, și te face melancolic, pentru că ai vrea să fii acasă, în "Moldova, o țara scrisă cu creta", să mai faci o vizită în "Căminul nr. 6", pentru că ăsta e unul dintre cele "10 lucruri pe care..." nu le-am mai făcut în ultimul timp, iar de acolo eu am plecat cu prietenii durabile, Diana poate să confirme! În asemenea momente, când ne apucă melancolia citind cărți, ne dăm seama că asemenea dorințe sunt... departe de realitatea pe care o trăim, și atunci începem să căutăm câte "20 de motive..." de ce nu e posibil să ne îndeplinim dorințele, dar și câte "20 de motive..." de a o face.
Am citit această carte repede, pe unde am nimerit, chiar dacă e ultima procurată, și am scris ultimele zile la oameni pe care nu îi mai contactasem demult, am retrăit amintiri și doruri frumoase...
Iar acum vă prezint lista a ceea ce urmează a fi terminat de citit:
Gilles Legardinier: "Et soudain tout change" și "Complètemet cramé!" - pentru că e unul din autorii mei preferați, pentru stilul lui umoristic și pentru că... citiți-l și veți înțelege! :)
Vladimir Lortchenkov: "Des mille et une façon de quitter la MOLDAVIE" , pentru că este o carte scrisă de un moldovean stabilit în Canada, care a fost tradusă în franceză și poate fi gasită în librăriile din Franța, și pentru că tot ce e legat de imaginea țării mele mă interesează. Trebuie să vă mărturisesc că citind "Cuvântul înainte" al autorului am rămas foarte indignată cum prezintă el țara, dar avansând în lectură regăsesc o realitate și... vă povestesc  mai multe impresii post-lectură.
Mai am în listă 2 reviste, cât 2 cărti, este vorba despre:
"Mămăliga de Varșovia" o revistă bejenară, bianuală cu textele în limbile română, polonă și engleză, care mi-a fost expediata prin poștă de către un bun prieten virtual: Vitalie Vovc, un moldovean stabilit la Paris.  Trăiască puterea Facebook-ului! Vă servesc cu "Mămăliga" după ce o termin de "preparat".
Și ultima revistă este "L'année francophone internationale" care mi-a fost oferită d
uminica trecută de către redactorul sef al revistei - Arnaud Galy, pe care am avut onoarea să îl cunosc week-endul trecut la evenimentul "Moldova, mon amour" organizat la Bordeaux.

Voi ce citiți?

miercuri, 25 noiembrie 2015

Moldova, mon amour!


După ce și-au deprins publicul cu organizarea diferitor evenimente culturale, membrii asociației « ModCom » din Bordeaux, Franța și-au propus o nouă provocare: de a transforma timp de două zile orașul în care trăiesc în capitala culturii, artei, gastronomiei și a designului moldovenesc. Provocarea-i provocare, dar știm cu toții că de la idee până la realizarea acesteia trebuie depusă multă muncă, așa că tinerii moldoveni, stabiliți la Bordeaux, și-au răsuflecat mâinicile și s-au apucat de treabă!

Iar dacă toate manualele de planificare de evenimente festive recomandă planificarea și începerea pregătirilor cu cel puțin un an înainte,  eroii noștri și-au pus ambiția să demonstreze că o lună și jumătate e suficient! Susținuți de către Biroul pentru Relații cu Diaspora, Ambasada Republicii Moldova în Franța, Nata Albot, care cu mare drag a acceptat să fie « nașa » evenimentului, și de alți parteneri de onoare, membrii asociației « ModCom » vă invită pe 12 și 13 decembrie la Bordeaux, pentru a participa la prima ediție a festivalului « Moldova, mon amour ». Denumirea evenimentului nu necesită nici o explicație, căci vine din dragostea cetățenilor plecați de acasă față de țara lor. Dragoste care poate fi observată ori de câte ori vorbești cu un membru al diasporei despre Moldova, și care la asemenea evenimente organizate peste hotarele țării se manifestă prin cânt, joc, voie bună și... donații, pentru că trebuie să specificăm faptul că fiecare eveniment organizat de către asociația « ModCom » are un caracter caritativ, iar de această dată aceștia și-au propus să se alăture campaniei de  susținere a copiilor cu autism, lansate de către Nata Albot: « Puzzle Kids » .  Ce poate fi mai frumos decât să știi că ai putut contribui la zâmbetul de pe fața unui copil?
Din programul evenimentului fac parte prezentari de modă: Valentina Vidrașcu, Lavielace, Lia Fia; bijuterii de la Lorina, expoziții și ateliere de artă cu Cezara Kolesnic și Eugeniu Gorean, muzică de la Vika Mahu, ateliere culinare animate de Nata Albot, prezentări de carte și renumitul Târg de Crăciun de la care toți cei prezenți vor putea pleca plini de cadouri pentru cei dragi. Desigur din program nu vor lipsi horele, cele care la evenimentele anterioare ale asociației au fost jucate de sute de moldoveni, dar și de francezi care cu drag au învățat pasul dansului moldovenesc.
Iar dacă mai ezitați gândindu-vă unde veți înopta, atunci vestea bună e că organizatorii au reuțit să negocize prețuri la hotelul în incinta căruia va avea loc serata din data de 12 decembrie, pentru că grija față de invitații evenimentelor este prioritatea numărul unu al organizatorilor.
Dacă acum o lună ideea unui asemenea eveniment părea irealizabilă, azi, la jumătate de cale, cele mai multe detalii organizatorice sunt deja puse la punct. Bucuria cea mai marea a tinerilor membri ai asociației este interesul sporit al celorlalți de a participa la un asemenea eveniment, ceea ce le conferă un plus de încredere că eforturile pe care le depun nu sunt în zadar.




Pentru mai multe detalii despre eveniment accesați pagina asociației:
https://www.facebook.com/ModCom-1169918289689199/?fref=ts

Iar pentru a vedea pozele de la evenimentele anterioare: https://www.flickr.com/photos/114609301@N02/sets/72157649878201477/

vineri, 20 noiembrie 2015

Diamantul



Cel mai mare diamant este soarele. Din fericire el strălucește pentru toți.
Charlie Chaplin


Îl țineam strâns în palmă, ca pe cel mai de preț lucru pe care îl avusem vreodată. Nu știam ce voi face cu el mai departe, dar îi simțeam prezența în palma mea, care devenise fierbinte și umedă de emoții. Nu mai vazusem așa ceva niciodată, și nici nu știam dacă voi mai avea asemenea ocazie, deci îl strângeam de parcă aș fi vrut să îl fac parte din mine. Am simțit la un moment dat cum o picătură de transpirație îmi împărțea tâmpla dreaptă în două și am înțeles că acesta este momentul decisiv al întregii mele vieți. Trebuia să aleg între ceea ce am fost, sunt, și ceea ce va fi cu mine mai departe. Dețineam ceva ce nu îmi aparținea, dar nici nu eram obligată să îl dau cuiva, pentru că așa cum nu îmi aparținea mie, nu aparținea nimănui. Am privit în toate părțile ca să ma asigur ca nu mă vede nimeni, și am deschis încet palma. Vroiam să îl mai privesc ca să mă asigur ca e real. Îl priveam cu grijă și mirare cum strălucea, de parcă ar fi numai el pe lume, palma mea dreaptă se transformase într-o scenă iluminată de toate proiectoarele lumii pentru a reda cât mai clar jocul actorului, iar eu,  un spectator pierdut,cu gura întredeschisă de mirare, îl aveam. Posedam universul, un univers ce-ncape într-o palmă de copil... Am decis să nu-l arăt nimănui și să îl păstrez.
Era un diamant. Eu nu aveam de unde să îi știu adevărata valoare, pentru mine cel mai important era să îi privesc jocul de culori și să uit că îmi era foame. Era ca și cum mă teleportam într-o poveste, o altă lume în care existam doar eu și piatra colorată ce-o țineam în mână. Când aveam nevoie de-o speranță mergeam pe malul lacului și o priveam ore în șir, acolo aveam liniște și siguranța că nu va veni nimeni să ma deranjeze. Acolo evadam de lumea mea reală, de urnele în care îmi căutam zilnic câte o bucată de pâine, de mirosul de gunoaie, miros care devenise o parte din mine, pentru că după zile întregi fără de baie, eu miroseam la fel. Indiferent de mirosul meu insuportabil, hainele-mi murdare și obrazul tras de foame, rămâneam a fi un suflet intact, un diamant pur care nu își cunoaște valoarea, care deține un alt diamant ai cărul valoare nu o cunoaște. Și așa treceau zile, luni, ani, iar unicul meu prieten era o piatră strălucitoare care, de fiecare dată când îi vorbeam, parcă mă înțelegea și îmi dădea un strop de speranță.
Cînd am mai crescut și am început să hoinăresc prin magazine, pentru că am înțeles că acolo e mai cald să îți petreci  zilele lungi și geroase de iarnă, am văzut o piatră identică cu a mea în vitrina unui bijutier, am rămas mută când am văzut cât costă și m-am gândit la toții anii de copil al străzii pe care aș fi putut să-i transform într-o viață normală, dacă aș fi știut și aș fi vândut diamantul...
Deja știam, puteam să schimb totul, nu ar mai fi trebuit să dorm la gară și să fac baie în toalete publice, nu ar mai fi trebuit să caut resturi de mâncare prin tomberoane și nici să înfrunt frigul străzii... Dar asta ar fi presupus să îmi vând unicul meu prieten, unica sursă de culoare și speranță și... și asta nu era o decizie ușoară. Și-o picătură de transpirație îsi făcuse apariția pe fața mea ca în prima zi. Am adormit târziu chinuită de gânduri... În vis am înțeles că nu e corect să compar piatra mea cu cea din vitrină, pentru că cea a bijutierului nu face decât să bucure ochiul,  dar a mea ani de-a rândul mi-a alinat sufletul, deci valoarea ei este inestimabilă, și-am decis s-o păstrez.
Voi cum ați fi procedat?


marți, 24 februarie 2015

Bunelul. Pace.

Eu când eram mai mică, ca și mulți alți copii, recitam poezii de 9 mai la monumentul din sat. Bătrânii, veterani ai celui de-al doilea război mondial, care cu anii deveneau din ce în ce mai puțini, plângeau de fiecare dată când noi recitam și le cântam, iar eu credeam că talentul meu oratoric îi face să plângă.
Copil naiv!
Mi-ar fi plăcut ca printre ei sa fie și bunelul meu, să mă asculte și să se mândrească cu mine, dar el s-a stins mult mai devreme ca eu sa încep să le recit poezii veteranilor.
Bunelul a luptat pe front, iar noi când eram mici, de fiecare dată îl rugam să ne povestească cum a fost la razboi, și el ne povestea, ne spunea cum a mers pe jos până la Berlin, noi nu știam unde-i Berlinul, dar ne închipuiam că-i tare departe... Apoi ne povestea cum a dormit în copaci când deja se întorcea victorios acasă, pentru ca să nu fie mâncat de lupi.
Facea pauze uneori, iar noi nu înțelegeam de ce vrea să schimbe subiectul, nu îl înțelegeam, și știu că în sinea lui el se ruga ca noi să nu fim nevoiți sa îl înțelegem vreodată.
Acum ma rog și eu pentru asta.
Bunelul a suferit multe intervenții chirurgicale în urma razboiului, iar părul alb ce îl purta pe creștet, tot prin operațiile prin care trecuse ne era explicat. Dar a învins și a ajuns să își vadă și nepoții.  Ne dădea să mâncăm pâine înmuiată în vin ori de cite ori mergeam la el în vizită, iar stratul de mămăligă uscată rămas pe ceaun ne-a fost prezentat drept „prăjiței  nemțești” (prăjituri), și așa au rămas și până astăzi. Nu știu de ce purta acest nume, dar era bun, iar gustul pâinii înmuiate în vin nu poate fi comparat cu nimic, pentru că e gustul bunelului;
A fost bunelul, și nu-i, dar erou a rămas pe veci, eroul nostru.
9 mai pentru el era sărbătoare, și chiar dacă acum societatea noastră începe să nu mai recunoască această zi, eu cred că fiecare timp are eroii săi, pentru că ei au luptat în ceea ce au crezut (sau ceea ce le-a fost impus să creadă, nu știu). Cert este că războiul înseamnă sânge, vieți și destine distruse.
Bunelul a luptat pentru PACE, și eu vreau PACE, inclusiv pentru că și bunelul asta vroia!

luni, 19 ianuarie 2015

Eu cel mai mult în toată povestea asta m-am gândit la mama.

Eu cel mai mult în toată povestea asta m-am gândit la mama.
 La mama fetei, la mama mea, și la mamele celor care au făcut și difuzat reportajul. Și la faptul cum aș reacționa eu daca aș fi mama...
De ce la mama?
Pentru că ea e ceea care înfruntă atâtea de la concepere și pe toată durata vieții ei pentru ca cei cărora le-a dat viață să fie bine, sănătoși și fericiți. Pentru că ea suferă mai mult decât noi de fiecare dată când avem vreun eșec și i se umple inima de bucurie și pentru cel mai neînsemnat succes al nostru. Pentru că mama mea a plâns mai mult decât mine, atunci când, cu ani în urmă, am trecut printr-o despărțire, și dacă i-ar veni televiziunea la poartă așa cum au făcut nesimțiții de la pro ea ar putea să se îmbolnăvească. Și aici mă gândesc la acea mamă, la inima ei și la câte lacrimi a vărsat ea după asta... Eu sunt aproape sigură că ea a avut de suferit multe și fără ajutorul televiziunii, dar cineva a hotărât că nu e deajuns...
Pentru că mamelor noastre le pasă prea mult de ceea ce vorbește lumea, și de câte ori nu aș încerca eu s-o conving pe mama să fie mai indiferentă, e greu... Pentru că, profesoara, fiind tânără, poate viața o s-o ducă în altă parte, unde nu va exista pro tv ca să se bage în patul ei, și poate va depăși cu bine greul din suflet, va întâlni un om demn și acest mizerabil care a hotărât să tranforme în dezastru ceea ce ei au trăit cu plăcere va deveni un punct nesimnifivativ al trecutului ei; dar mama va rămâne, ea va deschide de acum în colo cu prudență poarta, sau poate nu o va deschide deloc oamenilor străini...
Mamele sunt îngerii lui Dumnezeu trimiși pe pământ, iar voi ați făcut un înger să plângă...
De câteva zile o mamă plânge, din cauza voastră, în timp ce mamele voastre se mândresc că au copii bravo, reporteri și producători.
Eu vă doresc să fiți părinți, iar copiii să vă fie fericiți, să nu simțiți durerea acestei mame.
Eu încă nu sunt mamă, dar dacă cineva ar îndrăzni să vină la mine la poartă să-mi aducă acuzații prostești despre copilul meu, cred că aș fi rea.
Eu sunt tare sensibilă atunci când e vorba de mama mea, pentru că ea pentru mine e Sfânt! Iar voi făceți reportaje din ce vreți, dar nu vă atingeți de mame! Și nici de viața mea, am spus-o și pot s-o repet: Ce mănânc, cu ce mă îmbrac și cu cine mă culc mă privește doar pe mine!
Iar sexul (de toate formele), dacă este cu acordul ambelor persoane, este o plăcere, nu o rusine.

joi, 6 noiembrie 2014

Un simplu om al străzii

Tramvaiul se opri în stație. O stație ca multe altele, în care pe frig, ploaie, vânt sau soare își trăia viața un om al străzii. Un om obișnuit, ca mulți alții care nu au unde dormi, se spăla sau unde să își schimbe hainele. Un om obișnuit al străzii, murdar, nepieptănat și, posibil, urât mirositor. Mirosul nu putea să i-l simtă (și poate că așa era mai bine), pentru că îi despărțea geamul tramvaiului în care ea se afla.
Ce senzații vă provoacă oamenii străzii? Ce sentimente vă trezesc ghiozdanele lor pline cu lucruri adunate de pe la urnele de gunoi? Și părul lor murdar despre ce vă vorbește?
Ea nu a avut timp să își pună astfel de întrebări, nu azi. Privea distrată pe geam, iar el i-a prins privirea. El avea ochi sinceri și veseli, seninatatea chipului lui nu exprima nici o problemă, era mai senin decât oricare dintre cei prezenți în stație și tram, de parcă nici nu ar fi fost el cel care doarme seară de seară pe banca pe care acum era așezat.
A început să-i facă cu mâna și să-i zâmbească. Ea, de cealaltă parte a sticlei, i-a zâmbit în răspuns. Văzuse frumosul din banalul pe care noi foarte rar îl observăm.
 Tramvaiul a plecat și-a dus-o și pe ea, dar zâmbetul pe care ea i l-a dăruit i-a adus mai multă căldură decât ar fi putut să găsească lângă o sobă caldă.
El e un om al străzii, el se încălzește din căldura zâmbetelor necunoscuților. El nu se grăbește să trăiască, cum o fac alții, pentru că acolo, pe banca din stație, timpul e infinit.

miercuri, 5 noiembrie 2014

Alarmă în Bordeaux. Miercuri

Eu am uitat de ea, și pentru un moment, la declanșarea acesteia, nu-mi putea da seama ce se întâmplă, dar mi-am adus repede aminte  :)
Azi e miercuri, prima miercure din lună, ceea ce înseamnă că e zi cu alarmă.

Ei bine, pentru cei care nu știu, dar care sunt, planifică, sau vor vizita vreodată Bordeaux-ul, Franța, să știți că în prima miercure din lună, la ora 12:00 veți auzi sunetul alarmei - este o regulă practicată încă din timpul celui de-al doilea război mondial care are drept scop de a preveni populația în cazul unui pericol (atac aerian, atac terorist, etc.).
Prima miercure din lună, la ora 12:00 nu este decât un test care durează un singur minut, așa că nu trebuie să vă speriați. În caz de pericol real, sunetul alarmei este în continua creștere pe trei perioade de un minut, cu pauză de 5 secunde între ele. 
În fine, sper să nu aud niciodată alarma sunând mai mult de-un minut, sau în altă zi decât prima miercuri din lună. :)
Eu consider acest exercițiu interesant, o tradiție, și cred că este una din curiozitățile pe care ar fi bine să le cunoașteți și voi. 
În rest, Bordeaux-il este un oraș frumos și interesant, nu pierdeți nicio ocazie de a-l vizita, iar eu, dacă dispun de timp, mă ofer drept ghid voluntar ;)

joi, 9 octombrie 2014

"Syldavie c'est pas du tout Moldavie" sau care este țara în care a călătorit Tintin

În ultimii doi ani, de când sunt în Franța,  când mă prezint și spun că sunt din „Moldavie”, de cele mai multe ori aud: „Ah, Moldavie, păi eu cunosc țara asta din Aventurile lui Tintin!” sau „Ce plăcut să cunosc pe cineva din țara unde a călătorit Tintin!”... O dată, de două ori, mai multe, sau deja prea des, pentru că până și unul din profesorii de la universitate mi-a scos zilele trecute o frază de genul: „Ah, Moldavie, Tintin, oui, je connais”...
Nu știu care este sentimentul altor moldoveni când țara lor este asociată cu numele unui personaj din benzile desenate, mie însă, nu îmi place, pentru că Moldova este mai mult decât atât. Așa că mi-am zis să clarific ce este cu acest Tintin (pe care îl țin minte din desenele animate de la povestea de seară din copilărie, dar nu țin eu minte să fi călătorit el prin Moldova), și am început să caut informație. 

După vizionarea pe youtube a desenelor animate, după răsfoirea Benzilor desenate ale lui Hergé, m-am bucurat să ajung la concluzia că Moldavie și Syldavie, țara imaginară unde călătorește Tintin în cel de-al optulea album „Le Sceptre d'Ottokar” ont les deux le suffix „vie”, mais c'est pas du tout la même vie!

Deci, eu nu sunt nici pe departe un tintinolog, dar am încredere în cei care au făcut studii pe marginea acestui subiect și care susțin că: ”La Syldavie et Muskar XII y sont métaphores de la Belgique et de son roi, Léopold III 5” . 
Nu mă întrebați de ce susțin această idee. Nu știu, pentru că îmi place mie acest adevăr, pentru că ea confirmă ipoteza mea că nu vorbesc, cu cei cu care fac cunoștință, despre aceeași țară, și că țara mea trebuie cunoscută vizitând-o, nu imaginând-o răsfoind benzi desenate.

luni, 22 septembrie 2014

În viață, ca și pe motocicletă

În viață, ca și pe motocicletă, cel mai important este să îți păstrezi echilibrul.
Nu există soluție mai bună pentru a reuși să îți continui calea.
În viață, ca și pe motocicletă, vor exista oameni care, fiind înaintea ta, vor observa viteza cu care avansezi spre scopul pe care îl ai, te vor privi cu respect, și fiind conștienți de faptul că, chiar dacă mergeți pe același drum, iar ei sunt înainte, și mai și stau în ambuteiaj de câteva ore (în viață, ar putea fi și ani) te vor lăsa să treci, pentru că „motocicleta” ta e mult mai mică decât „mașina” lor, iar șansele ca să avansezi sunt mult mai mari... Tu le vei mulțumi și vei merge mai departe.

Dar... În viață, ca și pe motocicletă, mai sunt și oameni care, dându-și seama că tu ai putea avansa mai repede decât ei, pentru că „motocicleta” ta e mult mai mică decât „mașina” lor, îți vor bloca calea intenționat. Ei nu pleacă nicăieri, pentru că ambuteiajul e prea mare, dar nici pe tine nu te vor lăsa să treci. Tu îi privești uimit și nu înțelegi „de ce?”, doar fiecare din noi are posibilitatea de a-și alege modalitatea de a înainta, unii aleg confortul unei mașini dotate cu aer condiționat pentru călduri de +30°C și stau comod așezați pe banchete moi, în timp ce tu ai optat pentru geaca de motociclist, blugi și ghete, pe aceleași +30°C, tu ai ales viteza, iar unora nu le place acest lucru... În astfel de momente... cel mai important este să îți păstrezi echilibrul. Oricum se va găsi o modalitate de a avansa, pentru că pe banda de alături neaparat va fi un alt om, din prima categorie, și îți va face loc să treci.
În viață, ca și pe motocicletă, cel mai important este să îți păstrezi echilibrul. Și chiar dacă se întâmplă uneori să îți schimbi poziția normală, înclinându-te, la o răscruce, nu uita, asta e pentru a evita o eventuală cădere, pentru că se întâmplă să cotim, în viață, și pe motocicletă, iar coborâșul pe care îl traversăm în aceste momente are scopul de a ne ajuta să înaintăm...
În viață, ca și pe motocicletă, vor exista și drumuri stricate, care te vor împiedica să avansezi cu aceeași viteză, dar cine a spus că toate drumurile sunt perfecte? În asemenea cazuri vom încetini viteza, și ne vom continua calea, pentru că chiar și drumurile rele duc undeva.
În viață, ca și pe motocicletă, cel mai important este să îți păstrezi echilibrul, să gândești rațional, să fii atent la cei din jurul tău, și să înaintezi!

miercuri, 2 iulie 2014

Eu Susțin Cursul European al Republicii Moldova pentru că asta înseamnă Progres!

Eu admir ceea ce se întâmplă cu Republica Moldova, îmi place cursul ei rapid din ultima vreme, și îl susțin. Mie îmi place că cetățenii moldoveni pot călători în Uniunea Europeană doar cu pașaportul biometric. 
Cunosc oameni care se întreabă ce schimbă asta, dacă oricum oamenii nu prea au bani să călătorească, iar de fiecare dată răspund cu exemplul vecinei mele, care de câte ori mă vedea prin ogradă mă striga la gard să îmi spună ce rău se simte și că îi este frică că o să moară și n-o să-și mai vadă feciorul plecat ilegal peste hotare... și s-a dus, fără să-l vadă, iar el nici la înmormântare nu a putut veni, și nici peste trei ani după aceea... și astfel de cazuri sunt multe - părinți ce nu-și pot vedea copiii, bunei ce nu și-au ținut niciodată în brațe nepoții, lacrimi ce-au curs mult prea multe, pentru că vrem să trăim mai bine, dar nu prea am avut dreptul...
Acum avem din ce în ce mai mult drepturi, și trebuie să fim gata să acceptăm și mai multe responsabilități, pentru că orice își are costul său.
Eu sunt fericită pentru prietena mea, care și-a procurat casă în una din țările Uniunii Europene și care a plâns la semnarea contractului de vânzare - cumpărare pentru că și-ar fi dorit să fie alături de ea în asemenea moment părinții, sunt fericită pentru că, după atâția ani ei vor veni să-și vadă copiii la casa lor, să vadă ce au reușit ei timp de 11 ani de când sunt plecați de acasă, și asta datorită că ei au dreptul să vină, și asta înseamnă foarte mult! 
Sunt fericită pentru fiecare din noi, pentru că este o victorie pentru toți. 
Eu Susțin Cursul European al Republicii Moldova pentru că asta înseamnă Progres,
 pentru că asta înseamnă Fericire! ;)

sâmbătă, 7 iunie 2014

Iubește-te!

Te-ai căsătorit devreme, mult mai devreme decât alte fete de vârsta ta.
El era băiat mândru în sat, gospodar, iar părinților nu le-a fost frică să te dea după el, chiar dacă aveai doar 16. La 18 ai născut primul copil, și fiindcă pe atunci era „la modă” ca bărbații (cei mai gospodari și harnici) să plece, ilegal, peste hotarele țării, pentru a asigura un trai decent celor de acasă, a plecat și el. Nu a mai revenit 3 ani de zile, nu avea cum, actele... Tu l-ai așteptat, îgrijind cu mare dragoste de feciorul vostru.
Au trecut 13 ani de atunci, tu și acum îl așteapți, doar că în ultimii 3 ani el revine odată la jumătate de an, stă o lună acasă și pleacă iar... trebuie bani...
El întinerește pe zi ce trece, iar tu... tu ai îmbătrânit!
foto-simbol
Ai îmbătrânit pentru că ai uitat de tine, tu nu existi decât prin stomacul sătul și hainele spălate a celor trei copii ai tăi. Ei nu ti-au observat încă firele albe, apărute prea devreme, nici ridurile de la colțul ochilor, apăsate de griji și dor... Soțul le-a observat, ți-a reproșat chiar, de câteva ori, și a plecat... El trebuie să muncească...
Tu ai uitat când ultima oară ai încălțat pantofii cu toc, iar parfumul „prea scump” pe care ți l-a dăruit el cu trei ani în urmă de ziua ta îl ții în dulap, în casa mare, și mergi să îl miroși doar în momentele când ți-e tare - tare dor de el...
Toate astea în timp ce el e undeva departe, lângă o fată cu câțiva ani mai tânără decât tine, care miroase a parfum de trei ori mai scump decât al tău, pe care el i l-a cumpărat vara asta când au fost în vacanță (da, în perioada când a fost sistat internetul la el (problemele astea tehnice!)), ea nu are riduri, pentru că folosește creme scumpe și pentru că nu are griji: el e cu ea mai mult timp decât cu tine, ea știe de existența ta, și a copiilor voștri, și nu își face probleme, el pe ea o protejează, ție vine și îți face copii, exact atunci când credeai că iată-iată, merge și micul la grădiniță și tu încalți pantofii cu toc și mergi la lucru...
Tu, tu nu știi despre ea, nici nu îți imaginezi că el ar fi în stare să fie cu altcineva în afară de tine, și spui la toată lumea că „bărbatul tău e răbdător”. Într-o zi o să afli (poate!), poate copii atunci vor fi mari deja, iar tu prea bătrâna ca să îți ei viața de la capăt, sau poate că îți vei cumpăra și tu creme și rochii scumpe și vei începe să trăiești ceea ce ai pierdut în tinerețe, sau poate că îți vei lua inima în dinți și îți vei hotărî acum viața. acum. cât firele albe și ridurile nu au pus stăpânire pe corpul tău, și îi vei cere fie să vă reîntregiți familia, mergând la el, fie să vă separați destinele, depinde de tine!
Și da, mergi la coafor, schimbă culoarea părului, cumpără o cremă și un parfum cu adevărat scumpe, o rochie nouă, alți pantofi (uită de cei vechi, ei nu mai sunt demult în vogă), uită-te des în oglindă, iubește-te, și restul o să vină  de la sine!

miercuri, 28 mai 2014

Fata cu picioare lungi. Cocostârcul.

Când era mică copii din mahala o porecleau „Cocostârcul”.
Primăvara, când se întorceau din țările calde cocostârcii din cuibul de pe stâlpul de la poarta mătușii Anuța, copii o strigau din urmă precum că i-ar fi venit frații. Înghițea în sec și își continua drumul. Nu avea rost să se certe cu ei, înțelesese acest lucru după ultima încăierare în urma căreia se alesese cu o mână fracturată. Da, imediat ce ea acorda atenție la vorbele lor, începea bătaia! Multe lacrimi au fost vărsate din cauza picioarelor ei lungi, multă bătaie a primit pe drumurile satului, și a ajuns la 10 ani să se considere cel mai urât copil de pe pământ... ei, nu văzusea ea chiar lumea toată, însă lumea ei se rezuma la copii din sat.
Era cu mult mai înaltă decât vârstnicii ei, iar cea mai mare parte a corpului ei era constituită din picioare.
Oamenii din sat vorbeau că, poate, fata s-ar fi născut normală dacă maică-sa nu s-ar fi uitat atât de mult, serile, la cocostârcii mătușii Anuța... Oare chiar să fi fost mama de vină pentru toată durerea ei, pentru toată urâțenia ei?
Oamenii vorbeau, ea însă, nu avea de unde să știe adevărul,  s-o urască pe mama nu putea, dar nici s-o iubească... pentru că n-o avea!..
Dacă ar fi avut-o, macar ar fi avut în brațele cui își plânge durerile, căci bunica nu a are niciodată timp pentru ea. Nici măcar la adunările părintești nu are timp să vină, iar ea, în plus la toate necazurile ei, mai este și mustrată, de fiecare dată, pentru lipsa bunicii. 
O dată, când au organizat o sărbătoare cu ocazia zilei de 8 martie, numai ea nu a avut cui să pună în piept mărțișor, și, ca să își stăpânească emoțiile, a strâns mărțișorul în mâna stângă atât de tare că i s-a înfipt acul până la os. A fost nevoie de intervenție medicală, pentru că sângele-i roșu și fierbinte nu mai încetinea să curgă. Iar medicul a certat-o pentru această „năzbâtie”.
De când se ține minte a fost mustrată, certată, poreclită, și de fiecare dată se simțea vinovată. Sntimentul de vină îi era precum umbra - o însoțea peste tot!
Măcar de-ar fi avut un frate mai mare, care s-o apere de ceilalți copii...
A crescut singură, fără frați, fără părinți, fără prieteni... O avea doar pe bunica, dar și ea era mereu plecată...
Când avea 15 ani a părăsit-o și bunica. S-a stins ca o frunză ce își leapădă pomul: a murit în câmp, muncind. Își propusese să finiseze prășitul în ziua aceea, dar a terminat-o prășitul pe ea...
După moartea bunei urma să fie dusă la un orfelinat, căci nu mai avea pe nimeni, dar ea a fugit din sat! Și-a luat câteva provizii, niște bani și lucrurile de preț pe care buna ei a avut grijă să i le adune  ani de-a rândul, a rugat-o pe mătușa Anuța să aibă grijă de casă în lipsa ei, și dusă a fost!
Orașul s-a dovedit a fi mare, mult mai mare decât și-ar fi imaginat ea, cu oameni mulți și neinteresanți, pentru că pe ea oricum nu are cum s-o iubească nimeni. Indiferența pe care și-a cultivat-o de mică a ajutat-o să treacă mai ușor de greutățile pe care i le rezervase acest oraș atât de diferit de sătucul ei.
Între timp, corpul de domnișoară i se modelase frumos, iar picioarele, care până acum o făcuseră urâtă, au început să atragă privirile bărbaților... Parcă e posibil să treci indiferent pe lângă o fată frumoasă-foc, cu picioare de model? Prima dată când a observat că picioarele ei pot sa placă a rămas șocată, a început a primi cât mai des complimente, apoi într-una din zile, a observat că este urmărită de un tip bizar ce purta o geantă mare pe umăr. A urmărit-o câteva zile, dar nu avea cui să se plângă, pentru că era o străină. Chiar dacă avea deja câțiva ani buni de când locuia în oraș nu avea nici un prieten. În una din zile, când crezuse că scăpase, în sfârșit!, de nebunul ce o urmărea, și se așezase liniștită pe o bancă din parc, acesta îi apăru drept în fața ochilor. A țipat speriată, el însă reușise să o liniștească. Era fotograf, lucra cu modele, iar picioarele ei i-au atras în deosebi atenția pentru că erau cele mai lungi din câte văzuse, din câte își dorise să fotografieze...
I-a cerut permisiunea să îi facă o poză, pe urmă o sesiune foto întreagă, apoi poze cu chipul și picioarele ei au apărut într-o revistă, apoi a fost solicitată să prezinte niște colecții de haine, apoi...
Apoi picioarele ei lunigi i-au adus fericirea, pentru că din cele mai urâte picioare din lume s-au transformat în cele mai frumoase...
Ea trăia cu intensitate fiecare clipă de bucurie, râdea cu nesaț pentru toate clipele triste din copilăria ei, iar în una din emisiunile televizate la care a fost invitată, a rugat să fie prezentată și cu numele de „Cocostârcul”, pentru că doar asta îi mai rămase din toată copilăria ei.