Tragedia unui zeu

Bună, mă numesc MA, sunt zeu, și vreau să vă povestesc istoria mea de pe timpurile când oamenilor le plăcea să trăiască pe mai multe planete.
Pământul nu a fost întodeauna cea mai populată planetă.
Cândva el nu se bucura, nici pe departe, de simpatia oamenilor. Cândva și oamenii erau altfel...
Eram o familie numeroasă de zei, care își avea fiecare planeta sa, și stăpânii săi. Da, vreau să mă înțelegeți corect, noi eram cu toții în slujba oamenilor, eram prieteni cu ei și ne plăcea să îi ajutăm.
Oamenilor le plăcea să meargă în vacanțe pe planete vecine, primeam și noi, la rândul nostru, oaspeți. Trăiam fericiți cu toții și ne întâlneam la discuții seara, în casa mea.
Dar armonia n-a durat decât câteva sute de mii de ani, o mică parte din viața mea, și cea mai frumoasă. Acum trăiesc singur, pe o planetă de care oamenii au uitat. Am îmbătrânit, chiar dacă zeii nu o fac, eu am învățat de la oameni cum se face asta, și am făcut-o, de dorul lor...
Dar cum a început sfârșitul?

Atunci când în galaxia vecină zeul cel mic al familiei de acolo- pe nume GA, și-a propus să convingă oamenii de pe planetele fraților săi să se instaleze la el,  căci le va crea condiții mai bune de trai, acesta a fost pedepsit și alungat din galaxie, pentru nerespectarea regulamentului. Trebuie să recunosc, există și zei orgolioși și flămânzi de putere, iar la noi, puterea este măsurată prin dragostea din partea oamenilor.
Neavând ce face, GA a călătorit prin timp și spațiu câteva mii de ani, dar îi lipsea dragostea oamenilor, și asta îl măcina. A mers în ospeții prin diferite galaxii, a încercat să se pună bine cu zeii, dar cum toată lumea îi știa povestea, nimeni nu a vrut să-l  primească.
În familia noastră a venit pe neașteptate, era noapte, iar el arăta destul de chinuit și obosit, așa că, după ce ne-am sfătuit cu toți frații, am hotărât că-l lăsăm să înopteze la noi, planeta Pământ era liberă, așa că l-am cazat acolo. A dormit câțiva ani buni, rătăcirea prin spațiu îl epuizase. Apoi și-a cerut permisiunea de a mai rămâne  ceva timp, mergea în ospeții la noi pe planete, discuta cu oamenii, se juca cu copii, astfel încât toți au început să-l placă, inclusiv  zeii.
Zeii devin din ce în ce mai puternici când interacționează pozitiv cu un număr cât mai mare de oameni. În familia noastră nu ne-am gândit niciodată la asta, pentru că regula conform căreia fiecare se ocupă de oamenii de pe planeta lui era lege sfântă. GA, însă, a înteracționat cu absolut toți oamenii de pe galaxie și, fără să ne dăm seama, a devenit mai puternic decât noi toți la un loc. Atunci a declarat război. Și-a declarat Pământul drept planetă, apoi a început să convingă oamenii să își părăsească planetele și zeii, pentru a se muta pe acolo. Noi nu aveam acces, nu știam cum e, cert e faptul că avea el acolo ceva mai bun decît noi pe planetele noastre. Și oamenii au început să plece, unul câte unul...
Ziua cea mai dureroasă pentru mine a fost cea în care a plecat și ultimul om de pe planeta mea...
Strâgâdu-și lucrurile, oamenii plecau, chiar dacă eu încercam să îi conving să rămână, aceștia nici macar nu priveau în urmă. Din cauza acestor plecări masive, și a disperării mele, totul în jur a început să se usuce.
Eu eram pe cale de a ceda. M-am închis în casa mea, am făcut întuneric, m-am lipit de pod și m-am făcut nevăzut. Nu mai vroiam să vad pe nimeni, nu știam ce trebuie să fac ca să le recâștig dragostea oamenilor mei, dar nici nu puteam să mă uit neputincios cum pleacă...
Am stat acolo câteva zile. Totul se schimbase, nu mai venea nimeni seara, în casa mea, să stăm la sfat. În acele clipe îmi doream să mor, cum o fac oamenii, dar zeii nu au această capacitate...
Într-una din zile, ultima mea zi de fericire, stând acolo, înșirat pe tavan, în liniștea și gândurile mele, am auzit cum se deschide ușa templului meu. Înghețasem! Nu mai trecuse nimeni prin casa mea de mult timp. Nici nu mai credeam că au mai rămas oameni pe planetă. M-am furișat, așteptând să văd cine este, dar în același timp fiindu-mi frică să nu fiu observat...
Era Eric, un tânăr de 17 ani, de statură mijlocie, cu părul ars de soare... Privea în toate părțile. Era clar, mă căuta pe mine. Știa că sunt acolo, la fel de bine știa că pot să mă ascund de minune - în copilăria sa ne-am jucat de nenumărate ori de-a ascunselea.
- Știu că ești aici, MA, vreau să - ți vorbesc, vino te rog...
Eu nu încumetam să îmi fac apariția, cu toate că stăteam alături de el și îl priveam țintă în ochi. Ochii lui nu mai străluceau ca înainte. Erau destul de reci, și din cauza asta îmi era frică să aud ce vrea să îmi spună... Din cauza acestei frici ale mele, temperatura din încăpere a scăzut brusc. Nu obișnuiam să generez stări pe care nu le pot stăpâni, atunci a fost, însă, un caz aparte.
- Ești aici, îți simt prezența. Am venit să - mi iau rămas bun, MA. Să știi că vei rămâne mereu zeul meu iubit, indiferent unde o să mă aflu. Nu am să uit niciodată viața trăită cu tine pe planeta noastră...
A fost pentru prima și ultima oară când cineva mi-a spus că mă iubește. A fost, cred, cel mai special moment din toată istoria mea de zeu.
- Da, sunt ultimul care pleacă, nu a mai rămas nimeni. Adio, MA!
Și a ieșit, eu rămăsesem invadat de sentimente contradictorii: prima dată cineva îmi spusese că mă iubește, și în același moment, că toată lumea m-a părăsit. Când mi-am revenit din starea asta, și am înțeles că vreau să schimb ceva pentru a-i reîntoarce pe oameni, Eric trecuse deja gardul pentru a părăsi planeta.
Nu mai țin minte cum l-am ajuns din urmă, cert e faptul că îl strigam din toate puterile, dar el nu mă auzea. Am stârnit vântul, iarba uscată i-a împiedicat picioarele, a căzut, și după asta s-a pomenit cu mine în fața sa:
- Nu pleca, te rog, rămâi! Vrei, îți creez cea mai frumoasă planetă, vrei? Zi-mi ce vrei și fac orice!
Și în momentul acela, m-am aruncat în aer, și cu toată puterea mea de zeu am început să creez... o altă planetă!
Terenul de lângă picioarele lui Eric a început a aluneca, iar  vidul ce se crea în urma acestui proces, se umplea de nuanțe de culori aprinse. Nu creasem așa ceva până acum, nici la frații mei nu mai văzusem, dar dragostea pentru oameni, frica de a rămâne singur și declarațiile lui Eric m-am făcut mai puternic ca niciodată. Amalgamul de culori, ciripitul păsărilor și intensitatea cu care lumina soarele pe această parte de lume, nou-creată, reprezentau în sine planeta perfectă. Nu mai văzusem așa ceva, eram mândru de ceea ce tocmai făcusem, dar și mai plin de fericire, pentru că puteam să ofer aceasta unui om atât de drag, cel care nu plecase încă...
- Ia-o, e lumea ta, numește-o cum vrei, fă ce vrei, ai toată libertatea! i-am strigat eu fericit. Rămâi și trăiește așa cum visezi!
Dar Eric m-a privit în ochi, surprins și el de toate cele ce văzuse, și spuse neputincios:
-Nu pot să accept. Îmi pare rău, dar trebuie să plec... Îți sunt recunoscător, sunt profund uimit de ceea ce ai creat, nu am mai vazut așa ceva până acum... E foarte fumos dar... dragostea mea pentru Elina depășeste orice limite... Plec după ea, căci făra ea existența mea, chiar și pe cea mai frumoasă planetă din galaxie, nu are nici un rost. Iartă-mă. Dacă Elina va fi de acord, ne vom întoarce, dar nu pot să îți promit nimic...
S-a întors și a plecat.
Așa poate fi descrisă tragedia unui zeu, prin momentul în care ultimul om pe care îl mai are, îi întoarce spatele...
Am rămas cu acea imagine în minte, cu ea traiesc de mii de ani. Am vrut să plâng, să strig, să mă arunc în gol, să nu mai exist, da nu mi-a reușit decât să declanșez o furtună prin care am distrus cea mai frumoasă planetă din galaxie, o planetă pe care nu a călcat picior de om...
L-am așteptat mulți ani pe Eric, să se întoarcă  împreună cu Elina, dar  în zadar...
Îl mai aștept și acum, lipit de podul templului, chiar dacă știu că oamenii nu trăiesc  decât câteva zeci de ani. Eu mai sper, totuși, că cineva își va aduce aminte de mine, va zbura pe planeta mea și mă va găsi...
Ce s-a întâmplat cu frații mei, nu știu, știu doar că GA nu mai traiește pe Pământ. Oamenii au uitat și de el, cum și de ceilalți zei. Ei au acum alte interese, iar unul dintre ele este redescoperirea planetelor.

Eu îi aștept...

O iubire, ca ploaia de vară

O iubire, ca ploaia de vară,
În pustiu rătăcit și uitat...
Ai venit, mi-ai zâmbit... și uitarăm...
Ești real? Ireal? Am visat?

Am simțit cum m-atingi cu privirea,
Știu, din gheață nu ies sântei!
M-am pierdut, totuși, atunci cu firea
Și-am început să iubesc ochii tăi!

O iubire, dorită, ca ploaia de vară,
A născut fericire și dor...
Și-ai fi vrut ca la fel de rapid să dispară,
Sentimentele, însă, nu mor.

O iubire, scurtă, ca ploaia de vară,
Am trăit într-un timp, ce-a trecut ca o zi;
Amintire-a rămas, frumoasă, ușoară...
Colorat curcubeu al inimii...

O iubire, ca ploaia de vară,
Ce-a venit, m-a udat și-a plecat,
Mi-amintesc și zâmbesc, dragostea mea amară,
O iubire trăită cu adevărat...

Ordinea de sâmbătă. O zi de primăvară.(III)

El s-a așezat alături de ea, cu simțul vinovăției în suflet, și-au stat în tăcere mult timp. Ce mai aveau a-și spune doi oameni care n-au fost niciodată apropiați și niciodată nu au fost străini? 

Pentru Ea era clar: El pleacă, iar! El, care a plecat de atâtea ori, care plecase o dată ca să se întoarcă, și care nu s-a întors atunci când Ea l-a așteptat. El, care, poate, era mai bine nici să nu se întoarcă, a venit ca să spună că pleacă. Nu trebuia să vină... 

El ar fi vrut s-o ia cu dânsul, doar că îi era frică, îi era frică să n-o rănească din nou. Era prea frumoasă la chip și la suflet (după 3 ani de când n-o mai văzuse, părea și mai frumoasă!) ca s-o mai facă să plângă.
Ar fi vrut s-o consoleze, și, cu toate că știa că nu este el tocmai persoana potrivită pentru aceasta, a încercat s-o mângâie ușor pe spate... Prima atingere a  făcut-o să tresară, s-a ridicat brusc, l-a privit și-a spus:

- Foarte bine, mă bucur că ai orizonturi largi, e bine să călătorești. Îmi pare rău, desigur, pentru căsnicia ta, dar cred că tu știi mai bine ce să faci cu viața ta. Acuma scuza-mă, eu mai am treabă. 

S-a întors și a plecat cu pași repezi.
Nu terminase de făcut ordine, mai avea de strâns cioburile de la vaza stricată, trebuia să caute altă vază în debara și să aducă  flori din grădină. Avea multe de făcut!

El a rămas mut și uimit, cu trandafirul (deja ofilit) în mână, acolo, lângă bancă. S-o ajungă din urmă nu avea nici un rost (nu azi, cel puțin), dar nici nu știa ce i-ar mai putea spune...

„Păcat de floare, gândi ea, în drum spre casă.”

Nimeni nu i-ar fi putut înțelege starea sufletească de moment, pentru că nici măcar ea nu o înțelegea.
 Pe de-o parte, nu avea de ce să fie tristă, nu a pierdut nimic -  a venit și pleacă - El oricum nu a fost niciodată al Ei, nu poate spune că îl pierde acum, pentru că acum câteva ore Ea singură era gata să îl dea afară din casa sufletului ei. Și-apoi, El nu a existat niciodată așa cum îl știe Ea, e doar un joc al imaginației sale. E ceea ce și-ar fi dorit Ea să fie, dar nu ceea ce este de fapt.

Ne dezamăgim din cauză că avem așteptări prea mare de la cei din jurul nostru, că ne închipuim că ei ar trebui să fie așa cum gândim noi, fără măcar a-i înștiința că vrem ceva de la ei, sau îi înștiințăm, dar nu în măsura cuvenită, pentru că, de multe ori, credem că ei și-au dat seama ce avem noi în vedere... 

Maria a plecat dezamăgită acasă, pentru că și-ar fi dorit ca El să-i spună că o iubește, dar El i-a spus că pleacă. 

El a rămas dezamăgit în parc, pentru că și-ar fi dorit s-o roage să-l ierte și să meargă cu el la capătul lumii, dar i-a fost frică s-o facă...

Trandafirul a rămas, ofilit, pe o bancă în parc, pentru că și-ar fi dorit să reunească astăzi două inimi, dar nu a fost oferit la timp...

Și numai banca pe care au stat cei doi a rămas mulțumită, pentru că nu e prima, și nici ultima poveste de dragoste la care ea asistă, și știe, că poveștile oamenilor care cu adevărat se iubesc nu se termină aici.
Iar ea știe cât cântărește iubirea oamenilor care se așează pe ea...

Ordinea de sâmbătă. O zi de primăvară.(II)

Și-a cerut permisiunea să intre, a deschis încetișor portița, și a înaintat.
Ea stătea înmărmurită în prag, privea la el ca la o nălucă și nu-i venea să creadă ce vede înaintea ochilor. S-a rezemat încet de ușorul ușii și-a stat așa timp de câteva minute, clipe care pentru El au durat cât o veșnicie. Într-un sfârșit, când ea și-a revenit puțin și a ridicat întrebător din sprânceana dreaptă, el a salutat-o sfios:
-Marie, iartă-mă că dau buzna în casa ta, dar simt nevoia să discutăm...
„Să discutăm? gândi Ea, timp de trei ani de zile nu ai avut ce discuta cu mine?” Și în acest moment un val de fierbințeală i-a trecut prin tot corpul. Și-ar fi dorit să-l ia la palme, pentru toate lacrimile pe care le-a vărsat pentru el, dar e femeie deșteaptă, știe că cu violența nu se rezolvă nimic, așa că a decis că o să-l lovească încetul cu încetul în suflet, iar această discuție ar fi fost un teren de luptă minunat.
- Te ascult, Victore, spune...
- Aici, în prag? și ochii lui se cereau a intra în casă
„După toate ce a făcut, mai are și tupeul de a se cere a intra în casa mea...” gândi ea, după care îi zise:
- Dacă aștepti puțin, îmi iau o haină pe mine și mergem să discutăm undeva.
Au mers încetișor, ca doi străini ce-au devenit, de-a lungul străzii, până le cel mai apropiat parc. Au mers în tăcere, o tăcere care spunea mai mult decât o mie de cuvinte, ea privea undeva în zare, depănând în mintea sa amintiri frumoase pe care le-au trait împreună, iar el rotea nervos trandariful. De emoții uitase să i-l dea.
Când au ajuns în dreptul primei bănci din parc, ea s-a întors spre el și cu un ton hotărât i-a zis:
- Spune, despre ce vroiai să-mi vorbești?
El a privit-o în ochii albaștri, mari, apoi și-a aplecat privirea rușinat.

- Divorțez. E, poate, ultima dată în viață când ne mai vedem, și-am vrut să-mi cer iertare...
„Ce? El divorțează și a venit să mă anunțe pe mine de acest lucru? Ce are?” gândi ea nervoasă, și simți cum inima cum a început să bată cu un ritm nebun.
- Când te-ai însurat, Victore, nu mi-ai zis, de ce crezi că m-ar interesa faptul că divorțezi? Ce vrei, de fapt?
- Am vrut doar să îți spun că îmi pare rău și că toți acești ani te-am avut doar pe tine în gând... Și înghiți în sec. Se gândise el că nu e cea mai bună idee să vină s-o vadă, însă vestea că ea nu are, încă, pe nimeni, primită de la prietenul lor comun, i-a dat speranțe...
Ea a rămas rece și tăcută în fața lui. Ar fi vrut să îl îmbrațișeze, să-i spună că și ea l-a avut mereu în minte și în suflet și că el a venit la timp, ea nu a reușit să-l măture de acolo, așa cum planificase cu câteva ore în urmă, dar nu a putut... Ceva din interiorul ei nu îi permitea asta.
„De ce e ultima dată în viață când ne vedem? Ce are de gând să facă? Oare e chiar atât de gravă situația sa?” și în acest moment ea a uitat de sine, un gând negru i-a împăturit mintea...
- Nu cumva?.. rosti ea cu un ton grav
- Ce?
- De ce e ultima dată când ne vedem? Ce ai de gând să faci?
El a zâmbit, nu, nu era ceea ce credea ea, nu avea de gând să-și pricinuiască nici un rău.
- Plec, pe un alt continent, de unde nu cred că mă mai întorc...
„A venit ca să îmi spună că pleacă? A venit să îmi spună că pleacă?”  s-a așezat încet pe bancă, ghemuindu-se, și-a cuprins fața cu mâinile, și-o tăcere nebună s-a lăsat peste tot universul...

Ordinea de sâmbătă. O zi de primăvară.(I)

Era sâmbătă. O zi însorită de primăvară.

Sâmbăta e zi de ordine, așa că Ea a dat la o parte perdelele, a deschis larg ferestrele, lăsând lumina soarelui să-i inunde casa, și s-a apucat de treabă.
Sâmbăta e zi de dialog cu sufletul, nu la cafea, ci la șters praful de pe rafturi. 

Îi place să facă ordine, asta îi permite să reflecteze în liniște asupra a tot ceea ce se întâmplă în viața ei. De-ar putea face ordine și acolo așa ușor cum o face în casă...   De-ar putea cel puțin să își aranjeze pe policioară măcar emoțiile... Eh, oftează și își continuă activitatea.
"Oare chiar ce ar vrea să înlăture din casa sufletului său dacă ar avea ocazia?" - nu s-a gândit niciodată la asta, până acum. S-a așezat frumușel pe un colț de pat, cu mătura în mână, și hai la căutat momente numai bune de măturat.
Copilăria? Copilăria e cea mai sfântă perioadă din viața ei, de acolo ar șterge doar vorbele de mângâiere ale celor mai mari atunci când ea se lovea: „Până la nuntă o să treacă!”. Le-ar șterge pentru că, cine știe, poate o durere din acele timpuri nu a trecut încă, și poate, din această cauză, la cei 28 de ani ai săi, nu e încă măritată? Eh, prostii...
 Școala? Nu, în școală are multe momente pozitive. Da, sunt prezente acolo, prin clasa a zecea, primele dezamăgiri ale dragostei adolescentine, când credea că nasul ei e prea mare și din cauza lui nu este admirată... Dar acum râde când îți amintește de aceste gânduri copilărești, acuma știe că are un nas cu personalitate.
Anii de facultate? Da, în acea perioadă au fost multe lucruri cu care ea nu a fost de acord. Era o rebelă, încerca să lupte cu orice nedreptate, dar multe i-au fost dezamăgirile, pentru că lumea oamenilor mari s-a dovedit a fi mult mai diferită de ceea ce credea ea că o așteaptă. Când a înțeles asta, a început să își caute de treburile ei, devenind  o fetiță cumincică, care nu mai vorbea neîntrebată... Dar nu ar sterge nici de aici nimic, toate eșecurile ei de atunci au format-o ca personalitate, fiecare i-au fost câte o lecție...
Da, a găsit, are ceva ce și-ar dori să șteargă din viața ei, din ultimul an al vieții ei de studentă - momentul când l-a întâlnit pe El, marea ei dragoste neîmpărtășită.
El era un băiat înalt, cu ochi mari, pătrunzători, care a cucerit-o prin modalitatea lui diferită de a vedea lucrurile. Ei îi plac băieții deștepți, și iată cu asta el a și prins-o în plasă.
 A vrăjit-o și a plecat.
 Ca și mulți băieți de seama lui, din cei care își doreau un viitor mai bun, și-a ales calea pribegiei.
L-a iubit la distanță mult timp. L-a așteptat, pentru că el i-a promis că se întoarce la ea, l-a așteptat până când el a dispărut cu totul. Nu mai avea nici o știre de la el, iar asta o durea și mai tare. Credea ea că dragostea e așa, aștepți cuminte până el vine, că doar a promis, și mai credea că și el nu se gândește decât la ea. Credea... până a aflat că el e însurat, bine, merci, demult!
A plâns, nu așa își imagina ea dragostea.
Apoi a înțeles că lacrimile nu își au rost în așa cazuri și, s-a dăruit cu ardoare muncii.  De El nu își mai amintește decât, uneori, în zilele de sâmbătă, când face ordine, și se mai gândește ce-ar fi fost dacă...
„Dacă”, însă, nu există!
 Și în acest moment, furată de asemenea gânduri, a spart din neatenție vaza cu flori de pe măsuța de alături. S-a trezit speriată din visele ei și a început să strângă cioburile. Eh, s-a stricat o bunătate de lucru!
Lătratul puternic al câinelui a făcut-o să iasă repede în prag: „Poate o fi adus ceva poștașul?!” - și-a zis în sinea ei.
Dar vestea ce o aștepta la poartă era mai puternică decât toate cele pe care le poate duce poștașul întreg satului, la poartă o aștepta El, cu un trandafir roșu în mână, după 3 ani de zile...

De plâns! ... sau... Cum am stat în vamă 7 ore.

Săptămâna trecută am fost în vacanță. O vacanță  mult așteptată, cu destinația - ACASĂ!
Eu sunt omul care se simte acasă acolo unde îi este bine, dar totuși cu litere mari poate fi doar casa părinților.
Drumul spre Moldova a fost lung, 2 zile cu bus-ul (dacă nu vă place cum sună termenul în română, apoi eu l-am folosit în franceză :D ), dar au trecut aceste zile cât ai clipi, pentru că și așteptarea de a ajunge a fost la nivel.
Eu nu prea obișnuiesc să dorm în transport, de aceea în aceste 2 zile am fost mai mult pe post de radio pentru compania șoferilor.
Toate bune și frumose... până am ajuns la Patria - Mamă, în vamă, mai precis!
Am fost primiți acasă pe măsură, nu am de ce mă plânge:
am ajuns la 6:30 dimineața, mi-am zis că nu are rost să mănânc, mă așteaptă mama acasă cu bunatățuri, de ce să îmi stric foamea? mai răbd, că oricum îs deja acasă, aici și ”pereții te ajută”, vorba ceea.
Noi am ajuns marți, iar marțea multă lume vine de peste hotare, deci era aglomerat.
Cu toate acestea, am sperat eu, că într-o oră ne eliberăm, căci toată această lume a trecut și prin vama română, dar acolo ne-au eliberat în 15 minute.
Speranța moare ultima... dar moare!
Speranța mea a început să moară (de foame) pe la ora 9, că-s rea la foame eu!
 Bine, bine, încercam eu cumva să îmi liniștesc stomacul, lasă că ne eliberăm curând (poate!) și mergem să mâncăm o zemușoară undeva (pentru că el era sătul deja de mâncare uscată, de biscuiți, posmăgei și alte prostii cu care l-am amăgit eu 2 zile). Cineva mi-a zis că pot merge la cafeneau din vamă pentru a mânca. Și-am încercat-o și pe asta! Doar că  nu am mâncat, pentru că la intrarea în ”cafenea” mi s-a făcut rău de la mirosul de acolo, de la neodihna din ultimile 2 zile și de la faptul că o doamnă spăla un frigider cu apă cu clor chiar în moment când atâta lume vine să mănânce. Grețos!
M-am întors într-un călcâi și am plecat!
Eu nu sunt capricioasă de felul meu, dar asemenea imagini mi-au provocat scârbă. Oare chiar nu se poate de pus în funcțiune un sistem de ventilare acolo? Oare chiar nu se poate de amenajat localul cela un pic mai normal, intri acolo și parcă ți-ar striga cineva cu voce tare: ”Bine ai revenit în URSS!”. Și cel mai important, oare chiar nu se poate de schimbat atitudinea oamenilor de acolo? În concepția mea deservirea clienților înseamnă DESERVIRE la nivel, iar ordinea trebuie făcută nu în prezența acestora. Nu  la toți le priește mirosul de clor în melanj cu alte mirosuri de alimente preparate, mai ales în timp ce mănâncă!
Toata Europa am mers la WC gratis (bine, 5 țări prin care am trecut noi, ca să nu generalizez prea tare), iar acasă - 2 lei, și, vă rog frumos, în prețul asta intra numai câțiva centimetri de hârtie!
 M-am crucit!
Nu pentru că îmi e jale de 2 lei, nu!, ci pentru că WC-ul este din aceeași eră ca și cafeneaua, și pentru că... în timpul în care ești reținut în vamă, slabe șanse că o să faci doar o vizită acolo...
Am stat în vamă 7 ORE!!!
Timp în care stările mele emoționale au trecut de la una la alta.
M-am simțit considerată criminală, pentru faptul că vin acasă. Am avut stări în care am vrut să plâng, pentru că Moldova nu vrea să își primească copii înapoi. Ți se crează impresia că e o crimă faptul că acasă te așteaptă multe persoane dragi, și tu vrei să le aduci la fiecare câte un cadou, pentru că NU SE POATE, TREBUIE SĂ SCRII DECLARAȚIE VAMALĂ ȘI SĂ PLĂTEȘTI!
Da eu numai membrii familiei, rude de gradul 1, am nouă la număr, de prieteni, veri și alții nici nu discut!
Și ca mine îs muuulți!
Oamenii trimit pachete cu dulciuri și haine acasă, așa încearcă să mai mențină legătura cu cei dragi. Dar ei le-au desfăcut pe toate! Au găsit într-un pachet niște haine noi, cu etichete, și iaka, declarate trebuie, da dacă Ilenuța o să-și vândă rochițele pe care le-a trimis mama din Italia, Franța, Spania sau nu mai știu eu de unde!?
Una dintre colegele mele de drum a hotarât să îi ducă bunicii acasă reșoul electric pe care l-a folosit ea ani de zile, și pe care l-a schimbat anul acesta (unul mic de tot!), dar i-a fost jale să-l arunce, pentru că e încă funcționabil. Un astfel de aparat, în Franța, poate fi procurat, nou, cu o sumă începând de la 10 euro, iar dacă e folosit o perioadă, valoarea lui, după cum e și normal, se reduce considerabil. La vamă colega mea a fost impusă să plătească taxă vamală pentru acest fleac, pentru că altfel nu poate fi numit, în valoare de 156 lei. Alți colegi, care au avut și ei tehnică uzată (care în Europa nu mai are nicio valoare), au fost impuși, la fel, să achite sume considerabile.
 M-am crucit iar!
Ei cum poti tu să ceri taxă ca pentru niște produse noi, pentru  produse care nu mai au nicio valoare, valoare pot să le pună doar cei de acasă, și cel mai mult doar pentru că e ceva adus de către cel drag plecat în Europa!?
 De plâns!
La întrebarea mea conform căror criterii sunt stabilite taxele vamale pentru fiecare produs în parte, mi s-a spus că pot găsi informație pe www.customs.gov.md , am căutat, pentru că chiar vreau să știu de unde așa cifre astronomice, dar... ori eu îs prea nepricepută, ori acolo e special postată informația atât de întortocheat, ca să vrei să renunți la căutări înainte de a afla ce te interesează. Eu am renunțat după jumătate de oră.
Poate dintre voi poate cineva să mă ajute să aflu?
V-am spus mai sus că mi se făcuse rău, și pentru că nimic nu s-a mișcat pâna la ora 12, m-am apropiat de unul din inspectori pentru a întreba unde este medicul de gardă, chiar simțeam că NU MAI POT!
 Nu există așa ceva. La atâta lume ținută în vamă, elementar, un medic de gardă nu este. Și dacă moare cineva acolo? Că în ritmul de lucru de acolo, pot să și te înmormânteze!
Mi s-a propus să îmi fie chemată o ambulanță. Am refuzat, pentru că eu, de fapt, m-am pornit spre Moldova pentru a ajunge la casa părinților, nu prin spitale.
În acea dimineață mi-am pus de multe ori întrebarea : ”Pentru ce să mă întorc eu în Moldova, dacă ajung aici și sunt ținută la poartă?” Dacă din start sunt privită ca un infractor. Dacă străinii se poartă mai frumos cu tine decât ai tăi de-acasă...
Spune-ți-mi, vă rog, ce promovează de fapt conducerea noastră?
Întreb pentru că... îmi pasă!

P.S. De imaginea de țară nu vorbesc, în locul meu poate fi oricând un străin...

P.S. 1. vama Leușeni
 

Cel mai frumos lucru din lume!

Am citit azi un articol despre plăceri, plăceri simple de care am uitat cu toții...
Sunt enumerate câteva plăceri de care avem parte fiecare dintre noi (aproape) în fiecare zi, doar că uităm să ne bucurăm de ele...
Ultima din listă e ceea de ce mă bucuram și o consideram une din cele mai frumoase plăceri ale mele timp de mulți ani la rând... până vara asta.
Tu ai încercat vreodată terapia Răsăritului de soare?
Ai încercat să vezi ce face Soarele când muuuultă lume doarme?
Eu da!
Vara asta am urmărit fiecare răsarit de soare.
Deșteptându-mă odată cu el, ne zâmbeam unul altuia și... începea ziua!
Mă minunam de fiecare dată.
Același proces, care poartă un singur nume, dar care de fiecare dată e diferit.
Niciun răsărit nu se aseamănă cu altul! În fiecare dimineață culorile diferă, nourașii ce însoțesc răsăritul sunt alții, și, privit mereu din același unghi, nu o să găsești niciodată ceea ce ai văzut și ieri!
DA! pot să afirm cu certitudine că răsăritul soarelui este cel mai frumos lucru din lume, în el încape atâta viață cât planeta asta n-a văzut, atâta frumusețe și schimbare, la cât n-ar putea visa nici cea mai frumoasă femeie.
Apropo, aș da un sfat femeilor care sunt mereu în căutarea perfectiunii feminine - urmăriți răsăritul de soare o perioadă mai lungă de timp, și o să vedeți de unde vine frumusețea. Nu o s-o mai căutați prin cele mai scumpe saloane.
Același lucru pot să-l spun tuturor.
Prinde răsăritul, din același loc o vară întregă, și o să vezi câte se pot schimba în viața ta.
 

Impresii... sau: De ce avem noi fața în 3D?

Diana vrea să afle impresiile mele din străinătate.
Dar eu îs cam lenoasă și nu mă prea obosesc să i le scriu.
De fapt, atunci când viața ți se schimbă la 180°, impresii sunt multe, muuuulte.., și dacă nu le scrii la momentul când acestea apar, apoi e greu să le aduni, pentru că, odată cu trecerea timpului acestea devin rutină...
M-am gândit mult cu ce să încep (eu am tare mare problemă cu începuturile, am 4 proiecte de scris, și nu știu cum să încep :D ), și...
Mie îmi plac chinezii.
Poate  ar trebui să scriu despre francezi, ținând cont de țara în care locuiesc, dar chinezii sunt cei care m-au impresionat cel mai mult.
Anul trecut, majoritatea colegilor mei de grupă erau chinezi, și dacă se întâmpla să lipsească cei vreo doi colegi de-ai mei europeni, apoi erau zile când aveam impresia că mă transform și eu în chinezoaică.
Îmi place limba lor, care, chiar dacă nu înțelegeam nici o iotă din ceea ce vorbeau atunci când uitau că eu nu știu ce spun și începeau să-mi vorbească în chineză (uit și eu de multe ori că mulți din jurul meu nu știu română, și fac la fel ca ei), m-a facut de fiecare dată să zâmbesc. E muzicală limba lor...
Îmi plac chinezii pentru că sunt foarte sârguincioși, mereu i-am admirat pentru faptul că depun foarte mult suflet în ceea ce fac, ei chiar muncesc cu ardoare pentru tot ceea ce vor să obțină (muncesc și eu, da nu chiar ca ei!).
Îmi plac pentru că n-am mai vazut demult atâta implicare. Sunt foarte săritori la nevoie, și sunt ei cei care se oferă primii să îți acorde ajutor dacă au observat că ai nevoie, nu așteaptă să îi rogi.
M-a impresionat mult o istorioară traită într-o zi de martie:
”duminică. am mers la market după pâine, pentru că nu mai aveam, iar eu nu mănânc fără. m-am întâlnit acolo cu una din colegele mele (chinezoaică), am stat puțin la sfat, apoi ne-am despărțit, eu mi-am luat pâinea și, achitând la casă, am plecat, iar ea a rămas să își facă cumpărăturile. nimic deosebit până aici. ceea ce m-a impresionat a fost mesajul ei primit după câteva ore, în care mă întreba dacă este tot bine la mine și dacă am ce mânca: ”am văzut că ți-ai cumpărat doar pâine, îmi scrie ea, nu este sănătos să mănânci doar pâine, dacă ești în dificultate și ai nevoie de ajutor, te rog să îmi spui, te ajut cu mare plăcere, numai nu mânca doar pâine goală...”. ei cum să-i explici că tu doar pâine nu aveai în casă? cum să-i explici că eu gândesc diferit, eu nu îmi fac cumpăraturile o dată în săptămânăm cum o fac majoritatea celor de aici, ca eu merg la magazin ori de câte ori am nevoie, și dacă îmi lipsește doar pâine, doar asta îmi cumpăr?”
Îmi mai place la ei faptul ca divizează mâncarea numai în 2, și nu e îmi place sau nu îmi place, cum o facem noi, ci: e bun pentru sănătate și nu e bun pentru sănătate. Iar ceea ce nu e bun pentru sănătate nu prea mănâncă. Ei sunt învățați de mici care sunt produsele benefice și aplică ceea ce știu.
 Și mi-a mai plăcut o întrebare primită de la un coleg: ”Voi de ce aveți fața în 3D? dacă te uiți la noi, suntem toți cu fața plată. Dar a voastră e în 3D. De ce?”
I-am formulat eu un răspunsm acolo, dar nu știu dacă a fost ceea ce a vrut el să audă. De fapt eu niciodată nu m-am gândit de ce avem noi fața în 3D, de ce nasul meu e înainte iar ochii mi-s înfundați în cap?
Voi la asta v-ați gândit vreodată?

Alertă de incendiu

Am avut 2 alerte de incendiu săptămâna aceasta.

Ambele au fost provocate de intenti bune. :)

Două zile la rând.

Una cu sens propriu, alta cu sens figurat.

Prima, deocheată, a fost provocată de prostul meu obicei de a mânca în toiul noptii.

 Atunci când te apucă foamea la ora 1 de noapte, stai și te întrebi dacă vecinii de peste perete te aud cum ai încept să cauți prin străchini ceva de mâncare? Da oare te aud că ai început să gătești? 

 "Ei și chiar dacă mă aud, mie îmi e foame, n-au noroc cu o vecină ca mine, asta e!" - mi-am zis și am început să prăjesc pește.

 Mi-am pornit sistema de ventilare, am deschis și geamul de la bucătărie și... hai la treabă! Foamea, însă, mi-a fost speriată de sunetul nebun al alarmei de incendiu din camera mea (și ei îi era poftă de pește, din câte se vede :D ), care s-a declanșat imediat ce m-am așezat la masă.

 Gelozie poate!?

M-a ajutat ușa, pe care am deschis-o imediat și alarma mea a încetat... :D

 

***

 

A doua seara... iarăși alarmă! Poate mai gravă... Incendiu în suflet!

Acolo nu a pătruns fum de pește prăjit, ci oameni nepotriviți...

M-a ajutat ușa... Aș deschis-o, cu gest pe plecare... și au plecat.

 Dar sufletul nu are ușă, au ieșit doar din odaie.

Poate e cazul să chem pompierii?

Cuvintele grele rănesc!

Eu nu citesc știrile. Îmi este de ajuns să citesc titlurile de pe facebook pentru a ști ce se întâmplă în Republica Moldova.

Ziua vinului - tot wall-ul e plin de poze de la eveniment, evident, e ceea cu ce Moldova (încă) se mai poate mândri, iar după embargoul rus vinurile noastre au nevoie de promovare deosebită.

Cutremur, pe care mulți nu l-au simțit, dar fiindcă cei care s-au trezit din cauza asta au scris despre el, cei care au dormit vor scrie ce somn adânc au avut azi- noapte.

Accidente, contrabandă, Domnica Cemortan, vacanțe scurtate ale elevilor, nereușita la BAC... - teme primordiale...

Ieri, 05.10.2013, în timp ce în Piața Marii Adunări Naționale degustațiile erau în toi, alături, în Parcul Ștefan cel Mare, a demarat Campania Socială împotriva abuzului emoțional asupra adolescenților "Cuvintele grele rănesc", organizată de către Centrul Național de Prevenire a Abuzului față de Copii în colaborare cu Centrul Media pentru Tineri. Despre asta am găsit mai puține postări pe wall-ul meu, au postat doar persoanele  direct implicate. Nici presa nu a dat mare importanță acestui eveniment, desigur, educarea nu implică mare senzație.

 Și mi-am adresat întrebarea: Oare chiar vinul este mai important decât viitorul copiilor noștri?

În mentalitatea moldovenilor - da!

Îmi pare rău să o spun, dar atâta timp cât valorile primordiale nu se vor schimba, vom avea în continuare o rată mică de promovabilitate a examenelor de BAC, copii care nu reușesc să depășească obstacolele vieții și... toate astea nu din vina lor!

Pe mine personal m-a impresionat din prima clipa ideea Campaniei, o susțin și am decis să mă alătur.

Nu sunt blogger oficial al nu știu ce, nici măcar blogger nu mă consider, dar sper și îi îndemn pe cei care se consideră bloggeri cu influență să susțină această Campanie.

Cuvintele schimbă destine.

Ele te pot ridica până la cer, și tot ele te pot face praf. Depinde cum le folosim.

Tendința moldovenilor de a educa prin violență verbală (și nu numai) nu face altceva decât să distrugă personalitatea fiecărui copil/adolescent, ca mai apoi să ne întrebăm ce se întâmplă cu generația tânără, de ce ei sunt altfel decât noi și de unde atâta deprimare?

Un cuvânt rănește mai mult decât o palmă, iar rănile se cicatrizează și durerea cuvântului ne urmărește toată viața, și ne schimbă...

 

 Fiecare dintre noi, oricât de puternic ar fi, are nevoie de cuvinte de încurajare. Vă îndemn să vă încurajați copii, și excludeți cuvintele grele, pentru ca ele DOR!

Amânați rezolvarea conflictelor pentru atunci când veți fi calmi, știu, știu că e greu, dar încercați!

 Ori de câte ori aveți tendința de a spune cuvinte care dor, imaginați-vă că sunteți la o competiție de scufundări, trageți aer în piept și nu scoateți nici un cuvânt, pentru că riscați să pierdeți din aerul de care aveți nevoie ca să învingeți... și să trăiți!

Și veți învinge! Și veți trăi frumos alături de copii de succes care o să vă întoarcă dragostea și cuvintele frumoase pe care li le-ați oferit.

P.S.Îmi place mesajul social a acestei piese:

 

 

 

Pe malul apei...

Am găsit-o pe malul râului, acolo unde îi place să petreacă timpul ori de câte ori își dorește să contempleze în singurătate.
E prietenă cu apa, acesta îi știe, probabil, toate secretele, și tot ea îi duce necazurile și gândurile rele pe care le are, și le împrăștie în larg. Și ea se simte mai bine!
Azi e fericită. A venit pe malul râului ca să-și împartă bucuria - e îndrăgostită!
Nu știe dacă sentimentul e reciproc, și-ar fi vrut să ghicească în romanițe, dar nici romanițe nu a putut găsi, așa că... privește apa și visează!
Nu știu dacă apariția mea a fost în cel mai bun moment, cum nu știu dacă îl cunosc pe cel care i-a cucerit inima.
- Sunt îndrăgostită, mi-a șoptit ea, prinvindu-mă cu ochii mari, iar privirea ei a spus totul, nu a mai fost nevoie de alte cuvinte.
Am ramas tăcute privind apa, ea - cu gândul la dragostea ei, eu gândindu-mă la cât de puțin are nevoie omul pentru ca să fie fericit -  alt om, existența căruia să te poată face să-ți dorești să mergi mai departe!

Calea ta!

Azi ai ajuns la o răscruce,

iar drumul greu e de ales,

nu știi care și unde te va duce

și-i va da vieții tale ce fel de înțeles?

Se spune că în viață șansa e doar una -

pe care drum să mergi ca să o prinzi?

pe primul e pustiu, 2- ape, 3- îngheț, pe 4 e furtună

care din el e ceea spre ce tinzi?

Pustiul îți oferă soare,

nisipul veșnic schimbător;

frumos este și un întins de mare;

omătu-i alb și binevoitor...

Ce îți aduce vintul și furtuna?

posibil, visele ți le va spulbera...

dar parcă poți trăi numai cu voie bună?

cât de frumos ar fi, poate... poate nu prea!..

De nu va exista și vreme tristă,

ce e frumos nu vom conștientiza;

ce bine ca în lume tot există!

există! dar care este, totuși, calea ta?

Și te rotești, privind la patru drumuri,

care-i al tău nu poți să te decizi;

și-atunci tu le aduni pe toate-n unul - 

creându-ți, astfel, calea cea de vis.

Ai observat că ți-a ieșit o floare?

o floare! da, posibil o lalea;

ești partea ei, frumos mirositoare,

spre inima oricui e calea ta!

Avioanele - fericirea mea din copilărie

Nu ştiu cum voi, dar eu cu fraţii mei când eram mici, tare fericiţi mai eram când vedeam vreun  avion zburînd pe cer, nu mai vorbesc de elicoptere, care erau tare-tare rare, dar pe care făceam tot posibilul ca să le vedem.

Acuma elicopterele le văd zburând de câteva ori pe zi, şi foarte aproape de pământ, de avioane nu vorbesc, fiind aeroportul aproape, şi mă prind de fiecare dată la gândul că dacă aş fi copilărit aici, aş fi avut parte de mici fericiri de muuulte ori pe zi.

 Acuma  de câte ori le aud că zboară, îmi arunc ochii spre cer, şi râde copilul din mine, şi aş vrea să le strig din urmă să mă ia şi pe mine, cum o făceam odată, dar nu-mi permit, şi strig doar în suflet:

"Avion cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor!"

Viaţa - ca un joc de puzzle!

Viaţa e ca un joc de puzzle.
Numărul pieselor acesteia e diferit pentru fiecare persoană, precum şi imaginea pe care trebuie s-o obţinem când îl avem într-un final strâns.

În viaţă, ca în jocul de puzzle, avem nevoie de foarte multă rabdare pentru a potrivi piesele, una câte una, la locul lor, şi cu cât numărul acestora e mai mare, iar imaginea mai dificilă, cu atât de mai multă rabdare avem nevoie.
Rabdare şi perseverenţă, pentru că dacă nu vom continua să căutăm piesele potrivite în multitudinea lor, dacă nu vom înainte în crearea imaginii propuse,  abandonând uşor, s-ar putea  să ne trăim viaţa pe jumătate, poate chiar mai puţin. E ca si cum ai privi în trecut şi ţi-ai aduce aminte de multitudinea de vise pe care le aveai în copilarie, dar care nu au fost realizate, şi nu poţi să raspunzi la întrebarea "DE CE?", pentru că răspunsul este evident, dar prea dureros ca să îl recunoşti - "Nu mi-am dat toată stăruinţa!"
Un alt lucru, destul de important în jocul de puzzle şi în jocul viaţă, este potrivirea pieselor la locul lor, pentru că o piesă aranjată într-un un alt loc decit cel care îi este destinat poate duce la deformarea întregii imagini, şi e important să  ne dăm seama la timp de aceasta, dar poate fi şi invers, putem să avansăm, mult prea mult, pe o cale greşită.
Fiecare are jocul lui (de puzzle), fiecare îl trăieşte cum consideră ca e mai bine, doar că e foarte important să privim, uneori, care este imaginea exactă pe care dorim s-o obţinem în final, pentru a nu încurca locul piselor!

***

Vă doresc ca în anul care vine, să potriviţi uşor fiecare piesă a vieţii voastre, puzzle-ul vostru să aibă multe-multe piese colorate, să aveţi răbdare şi perseverenţă pentru a avansa în scopul propus, iar bucuria atingerii scopurilor să vă însoţească permanent.
Fiţi fericiţi şi sănătoşi, scumpii mei!
La mulţi ani!

Colecţionara de cuvinte și vise

Ea iubeste. Scurt, dar profund. Nu este femeia care se îndrăgosteste şi iubeste ani în şir, ei îi plac iubirile de-o vară, poate mai scurte... Pentru cineva acestea se numesc aventuri, pentru ea sunt iubiri.

 Ea vede dragostea cu alţi ochi.

 E colecţionară. Colecţionează vorbe frumoase spuse în adresa ei şi vise. Nu-i plac linguşelile, stie  să facă diferenţa dintre vorbe aruncate în vânt şi cele sincere. Îi plac bărbaţii care ştiu să se exprime, iar  zâmbetul ei a fost de multe ori muza pentru aceştia. E senină şi sinceră, iar atunci când simte că se termină cuvintele - întoarce pagina. Este acuzată, uneori, că îşi bate joc de sentimentele altora, dar sunt şi persoane care îi mulţumesc pentru sinceritatea cu care pune punct relaţiilor.

Iubirea este ceva relativ, iar atunci când elementele ce stau la baza acesteia devin din ce în ce mai puţine, ea preferă să pună capăt la istorie. Nu-i plac poveştile cu final tragic, în care ambii suferă pentru faptul ca odată  au trăit o poveste frumoasă, iar acuma nu se mai suportă unul pe altul. Nu-şi poate imagina nici faptul că ar fi în stare să traiască o iubire seacă,  să fie alături de el în amintirea timpurilor frumoase, nu se imaginează suferind din iubire, nici nu e ea femeia care s-ar cufunda în pahar din cauza unei iubiri neîmplinite. 

Trăieşte frumos cu sentimentul din prezent, acel sentiment de iubire care este de nestins în inima sa, şi care este hrănit de atenţia, dragostea şi cuvintele frumoase ale celor aleşi s-o facă fericită. 

Pentru fiecare dintre ei are un sentiment aparte, dragostea cu fiecare dintre ei este diferită, pentru ca toţi cei care au trecut prin viaţa ei au avut farmecul lor aparte...

Să ştiţi că nu este o femeie uşuratică, nu!  Nu este nici chiar așa usor de cucerit, si niciunul dintre partenerii ei nu a fost cu ea la întâmplare. Pentru frumoasele clipe de iubire petrecute alături de ea, fiecare a trebuit sa lupte.

 Ea este femeia care știe sigur ce vrea, știe să iubească, și pentru care dragostea înseamna frumusețe și sentimente curate, nu lacrimi vărsate în urma flăcării stinse. 

Sentimentele nu au reguli și margini, la fel  imaginația și visele. 

Ea iubește, iar frumusețea sufletului, chipului si licărirea din ochi o fac, la rîndul ei, să fie iubită.

De ce "Eu sunt Moldova"

Eu sunt Moldova - frumos, sugestiv şi adevărat. Am citit fraza asta (pe alocuri - însoţită de logo, pe alocuri - ba) de zeci de ori în ultimele câteva zile. Nu am reuşit să intru în esenţa acestei campanii sociale, dar nici nu am nevoie să mi se aducă prea multe replici sau argumente pentru o afirma si eu.Eu nu sunt în Moldova, dar sunt Moldova. Nu doar pentru că m-am născut acolo, că mi-am petrecut copilăria acolo, şi nu doar pentru că acolo e familia mea. Fiecare persoană care se află în străinătate, indiferent de ţara de originine poate aduce asemenea argumente şi chiar dacă ele sunt adevărate şi din suflet, asta, pentru străini, nu spune nimic despre ţară din care vine o anumită persoană.Eu sunt Moldova pentru că: cel puţin 60 de persoane, din diferite colţuri ale lumii, cu care suntem* în grupă  ştiu care este şi ce semnifică stema de stat a ţării mele, ştiu că Moldova se află între România şi Ucraina, şi că cel mai mare oraş vinicol nu se află în Franţa, Italia sau Portugalia (principalele ţări consumatoare de vin), ci în Mileştii Mici, la 20 km de Chişinău, capitala Moldovei, şi mai ştiu că tot aici se află şi cea mai mare colecţie de vinuri din lume. Că una dintre cele mai mari peşteri din lume - Peştera Emil Racoviţă (locul 3 printre peşterile din gipsuri şi locul 8 în topul general al subteranelor gigantice de pe planetă) se află tot în Moldova, la circa 265 km la nord de Chişinău, în satul Criva, r. Edineţ. Ştiu că dacă vor să se distreze frumos şi să cunoască cu adevărat din tradiţiile ţării, atunci ar fi bine să vină în Moldova iarna, cind se urează şi se colindă, şi că nunţile sunt şi ele pline de tradiţii frumoase. Ştiu că mâncarea tradiţională este mămăliga, care este foarte bună servită cu brânză de oi, smântână şi friptură. Sunt Moldova şi mă mândresc cu asta, iar colega mea din China a învăţat să spună: "bună, ce mai faci?, noapte bună, şi nu-i nimic grav" în română, şi mă salută în română. Ei au înţeles de ce eu vorbesc româna şi nu moldoveneasca, ceea ce mulţi locuitori ai Moldovei încă nu au înţeles. Moldova suntem fiecare dintre noi, cei care ma cunosc, ştiu că Moldova e o ţară mică, dar care are cu ce se mândri, deci e o ţară frumoasă. Iar pe cei care spun că li-e ruşine să spună că sunt din Moldova (eu am întâlnit şi din ăştia) deoarece reputaţia ţării este proastă, vreau să-i întreb doar: ce aţi făcut voi pentru a crea/îmbunătăţi imaginea ţării? 
Oamenii ne văd aşa cum le permitem noi să ne vadă! 

* Suntem 2 colegi din Moldova, şi ambii contribuim la crearea unei imagini bune despre ţara noastră, căci noi chiar avem ce le povesti străinilor despre Moldova!

El o iubeşte...

   El o iubeşte. Ea înţelege dar nu-i poate împărtăşi sentimentele şi se preface că nu înţelege nimic.
 Îi mângâie, uşor, cu dosul palmei, faţa, o priveşte în ochi... doar că nu-i poate prinde privirea... Tăcerea ei înseamnă refuz, care i-a fost confirmat şi prin cuvinte, nu doar o singură dată...
El nu e singurul în această situaţie, şi ştie că ea mai are admiratori, iar frica că cel ales nu va fi el îl face s-o iubescă şi să lupte pentru ea şi mai mult. Ea rămâne rece.
E prietenă ideală, pusă mereu pe glume, gata să ajute, numai nu să-l iubească...
Cineva o condamnă pentru lipsa ei de sentimente. Da, are admiratori care, dacă n-au putut-o cuceri, încep să se răzbune, prin cuvinte şi acuzaţii urâte, pentru neputinţa lor de a-i obţine dragostea. Ea rămâne rece.
 E mult prea josnic să acuzi un om că nu te poate iubi, mai ales dacă el ţi-a spus de la început, direct, acest lucru.
El o priveşte, o iubeşte şi nu-i poate reproşa nimic pentru indiferenţa ei, tot aşa cum ea nu-l poate acuza pentru dragostea ce i-o poartă.
 Rămân prieteni. El - cu dragoste şi speranţă în suflet, ea - cu glumele şi copilăria ei. Şi dacă cineva ar încerca s-o judece vreodată pentru indiferenţa ei faţă de toţi cei care au iubit-o, el va fi primul care îi va lua apărarea. Pentru că adevărata dragoste e în suflet, şi ea nu recunoaşte prejudecăţi.

O mie de cuvinte

Ce poţi face cu o mie de cuvinte,
Când în jur predomină tăcerea?
Poţi în voce să-ţi aduci aminte,
Sau poţi să alini cuiva durerea.

Poţi sădi speranţă şi iubire,
Dacă ştii, cu drag, să le şopteşti.
Şi-ai putea, să dai curs la dezamăgire
Când în clipe de mânie le rosteşti

Prea multe poţi să faci cu-o mie de cuvinte,
Decizia, oricum, într-un final, îţi aparţine.
Să te gândeşti întâi,  cum rostite
Ai vrea să fie ele, în raport cu tine?"

Cristina - Prinţesă, Mireasă!

Îmi imaginez ce-i în sufletul tău acum
Frumoasă, Stăpână, Prinţesă, Mireasă!
Când un drum se-ntâlneşte cu un alt drum,
Şi decid împreună să-ntemeieze o casă.
Când un zâmbet cu-n zâmbet sub altar se-ntâlnesc
Şi se ţin strâns mână de mână,
Când se-aude încet, dar frumos: "Te Iubesc!"
Şi privirea ţi-e-atât de senină...
Eu îţi doresc fericire să ai,
Ş iubire până la stele,
 Sentimentele voatre sunt rupte din Rai,
S-aveţi grijă veşnic de ele!

Viaţă. Verbe.

A sărit ca să atingă cerul, merge după orizont şi nicidecum nu poate să ajungă la el, leagă vis de vis, ca pe-o sfoară, pentru a ajunge la stele, luna n-o mai ghidează, dar îi zâmbeşte mereu în tăcere şi-i luminează calea, când disperarea i-o întunecă. Se opreşte în loc şi îşi dă seama că hotarul dintre trect şi viitor este ea, cea din prezent, iar asta o motivează să mearga mai departe. Îşi dă seama la un moment dat că se vrea a fi îndrăgostită. se opreşte în loc, priveste în jur, zâmbeşte, conservează sentimentul pe mai târziu, şi merge mai departe. Alt vis - alt nod, tot mai aproape de scopul final. Se-mpiedică, cade, se răneşte, doare, plânge, se ridică, lărgeşte orizontul, îi trece, continuă calea. Se aud bătăile inimii... acompaniate de cântecul greierilor în noapte de vară. Zâmbeşte. Miroase a iarbă. Miros al copilăriei. Melancolie. Iar luna, de data asta mai mare ca oricând. Oameni, mulţi şi diferiţi, dar toţi ai ei, pentru că au ceva ce îi aparţine, atenţia pe care le-a acordat-o. Tace. Ei oricum nu vor recunoaşte niciodata acest lucru. Merge. Alergă. Orizonzul e încă departe. Închide ochii. Deschide. Tace. Zâmbeşte. Trăieşte!