vineri, 21 februarie 2014

O lecție ce costă mai mult de 5 copeici...

E  o istorie mai veche, trăită de mine într-o zi de noiembrie, la un seminar la Odesa, cu câțiva ani în urmă - o istorie cu multe lecții...
Era un seminar la care au participat mai mult de 200 de persoane, dintre care  doar 6 moldoveni.  Eu am mers acolo cu un coleg de serviciu.
Istoria a început de la faptul ca mie tare mi-a plăcut masa de pe scena trainerului nostru. Mi-o imaginasem cum ar arăta ea la mine în casă, și câți oameni ar încăpea în jurul ei...

- O poți avea pentru 5 copeici, îmi zice colegul meu.

Și aici s-a născut rămășagul!

Dacă până la sfârșitl zilei aveam să găsesc o monedă pe care să scrie 5 Копеек,  colegul meu urma să îmi facă rost de masa ceea.
Aveam scopul în față, și un joc pe care l-am luat tare în serios.
Există o teorie, conform căreia, oamenii sunt foarte sensibili atunci când le ceri ajutorul, și eu am aplicat-o!
În pauză, primul lucru pe care l-am făcut a fost să cer de la colegii din sală cele 5 copeici, dar nu a mers, pentru că regula era să fie scris pe monedă Копеек, pe cele ucrainești e scris puțin altfel.
Și apoi, ar fi fost prea ușor :)
Impresionant a fost faptul că deja toți cei 200 de participanți au început să caute prin buzunare, portofele, ca să îmi găsească 5 copeici rusești, nu știau pentru ce am nevoie, dar solidaritatea lor și implicarea în jocul meu a fost impresionantă.
Am decis să merg prin barurile din apropiere.  Odesa e oraș turistic, poate au rămase de la vizitatorii din vară monede rusești. Am găsit acolo lei, copeici rusești (dar nu de 5), mi s-au propus mai mulți, eram întrebată dacă poate pot să mă ajute cu altceva, e uimitor faptul că atunci când spui oamenilor ca e vorba de un rămășag, un joc, dar care are o importanță foarte mare pentru tine, ei cu toți încearcă să te ajute...
Nici la schimburile valutare nu am găsit - „Vă dăm niște ruble, dacă vreți...”.
Seara, colegii mei de la seminar mă întrebau dacă am reușit să găsesc cele 5 copeici ale mele, la toți le era interesant ce va urma sau cum se va finisa jocul. Cineva s-a oferit voluntar să meargă să caute împreună cu mine prin oraș: „Hai Rodica, poate găsim la gara de trenuri, sau acolo unde vin autobuzele din Rusia, trebuie să găsim, mai este timp, ziua încă nu s-a sfârșit!”.
Am mers la gară, acolo ne-am separat pentru a căuta:  eu am intrat într-un bar de alături, am întrebat de barman dacă nu are, din întâmplare poate, 5 copeici rusești, nu avea,  le-am explicat pentru ce am nevoie, la care de la o masă de alături cineva m-a întrebat dacă 5 copeici transnistrene nu m-ar putea ajuta. Eu nu știam ce scrie pe copeicile transnistrene, și ar fi trebuit să îl rog să mi le arate, cel puțin...
Dar m-am speriat când l-am văzut, pentru că era plin de sânge, și am refuzat...

N-am găsit ce căutam, chiar dacă am fost foarte aproape...

Dar am învățat câteva lecții bune, care nu cred că o să le uit:

1. Atunci când ai un scop în față, indiferent cât de greu ar părea, înaintează!
2. Cere ajutor celor din jur, oamenii sunt, într-adevăr, foarte receptivi!
3. Încearcă toate variantele posibile, chiar dacă nu știi ceva - întreabă! (în cazul meu, moneda transnistreană a fost varianta care m-ar fi putut salva).
4. Aspectul exterior nu contează, dacă omul ți-a propus singur ajutorul, înseamnă că are un suflet bun...
5. Întreabă și tu, la rândul tău, dacă poți să îi ajuți pe cei din jur (nu îți impune ajutorul, doar întreabă, oamenii dacă au nevoie, o să îți zică).
6. Orice ar fi, depășește-ți frica!
6. Lecțiile învățate din urma acestei experiențe sunt mai valoroase decât masa pe care nu am avut-o.

P.S. Nu îmi pare rău că nu am obținut obiectul care m-a făcut să intru în acest joc, dar îmi pare foarte rău că m-am lăsat condusă de frică, că am refuzat să vorbesc cu un om doar din cauză că era însângerat, și că eu nu l-am întrebat dacă, poate, are nevoie de ajutor... el, în cazul lui avea mai mare nevoie de ajutor decât mine, cu toate acestea el s-a oferit să mă ajute, eu... eh!

O lecție ce costă mai mult de 5 copeici...

joi, 13 februarie 2014

Amintiri din vacanța de iarnă sau... despre reforme

Am vrut să scriu despre asta încă la sfârșit de decembrie.
N-am făcut-o atunci, pentru că am acordat prioritatea timpului petrecut acasă cu cei dagi mie.
Am fost în vacanța de iarnă acasă, am avut la dispoziție trei săptămâni, așa că am avut timp și să îi țin mamei companie la plimbările prin diferite instituții publice.
În sat, oamenii se cunosc între ei, majoritatea știu care și cu ce se ocupă, cine și ce boală are, ce îi place să gătească, pe unde sunt plecați copii și care sunt succesele lor... Și nu e neapărat să meargă oamenii des prin ospeții  unii la alții ca să fie la curent cu noutățile, și nici măcar de radio sau ziar local nu au nevoie :) ,  oamenii se întâlnesc în locurile publice: magazin, primărie, centru medical, oficiu poștal...

Despre „Hai să trecem, o fugă, și pe la poștă” vreau eu să vă povestesc.
Nu știu cum în alte sate, da în satul meu de baștină oficiul poștal reprezintă o căsuță micuță, văruită, cu podea veche de lemn, care a fost cârpită, de curând (când au început frigurile, cred), pe ici,  pe colo, pe unde erau crăpăturile mai mari, cu spumă poliuretanică  pentru a stopa un pic pătrunderea frigului.
Era într-o vineri după-masă, am ajuns cu mama la oficiul poștal pe la 14:30, numai că din „fugă” am așteptat până la ora 16:00.
Am nimerit exact în ora de revizie. Ei, iată și moment pentru noutăți și socializare. În scurt timp, în coridorul oficiului poștal  s-a adunat multă lume, care după pensii, care după compensații, care după salarii...
Eu am rămas mirată să aflu că lucrătorii medicali merg la oficiul poștal pentru a-și ridica salariile. De când și cu ce ocazie?
Apoi am fost luminată, la noi în țară s-au produs REFORME! La noi bugetarii primesc salariile pe card, carevasăzică!
M-am bucurat, logic, asta înseamnă că astfel se fac economii în ceea ce privește cheltuielile suplimentare la plata salariilor, dar și este înlăturat factorul uman din procesul de lucru cu banii... Da, e înlăturat, până la ușa oficiului poștal, pentru că numai aici pot veni bugetarii de la mine din sat să își primească banii.
Vesel. Noi am stat o oră și jumătate și am așteptat să fie deschis sediul. Eu nu aveam treabă, nu m-am deranjat să aștept, nu le deranjează nici pe bunicuțele singure care vin să își primească pensia, și cu ocazia asta mai au cu cine schimba o vorbă, nu pot să spun același lucru și depre oamenii angajați în câmpul muncii, pentru că cineva stătea ca pe ace, deoarece lucrează la noi în sat, dar circulă în fiecare zi, și deja trebuia să plece (...Dar cum să mă duc fără bani? Nu știu cu ce o să plec dacă nu reușesc...), altcineva povestea că s-a învoit ieri pe 15 minute de la serviciu, dar nu a reușit să își ridice salariul, așa că a venit azi, că are mai mult timp...
Când privești situația dintr-o parte, e straniu, nu știu cum, oamenii sunt incluși forțat într-un sistem care nu este lucrativ, care nu a făcut decât să le complice viața, cu toate că scopul de bază este exact invers, și ei acceptă, pentru că nu știu cum ar trebui să fie mai bine...
Dacă tot s-a trecut la salarizarea prin carduri, de ce nu s-a făcut reforma până la capăt? De ce trebuie oamenii să aștepte în rând la oficiul poștal?
 Eu mi-aș fi dorit pentru toți acești oameni câte un bancomat instalat în magazinul (am ales un magazin, pentru că ele, de obicei, sunt deschise pe toată peroada zilei, și seara până târziu) principal al satului, unde ei pot să meargă oricând au nevoie să își retragă suma de care au nevoie, fără a îngheța prin coridoare, a sta la cozi și a-și face griji că nu reușesc în altă parte...
Poate părea naiv din partea mea, dar eu vreau o schimbare până la capăt.
 Sau facem bine, sau deloc!