Despre lectură... și lucruri nefinalizate

Nu au mai rămas decât câteva zile până la sfârșitul lui 2015, iar în aceste ultime zile avem cu totii tendința de a face o retrospectivă a anului care a trecut, ce am realizat, ce am început dar nu am finalizat, ce am dori să realizam până la trecerea dintre ani, dar și ce am vrea  să luăm cu noi în 2016.
Eu m-am prins la gândul că în ultimile 2 luni am început să citesc mai multe cărți și reviste concomitent, și că toate sunt citite doar pe bucăți.

De ce? 

 Noi avem o tradiție conform căreria în fiecare lună mergem la librarie să ne cumpărăm câte o carte. Luna asta am depășit cu mult numărul, deoarece toate trezesc curiozitate și interes, fie prin faptul că sunt scrise de compatrioți, de autori deja îndrăgiți sau că temele abordate mi se par interesante. M-am pomenit la sfârșit de an cu o listă de cărți necitite. Iar după cum a scris Igor Guzun în "Manifest de iarnă: suntem mari nu prin ceea ce avem, dar prin ceea ce facem" din ultima sa carte "Vinil": "Noi contam nu atât prin numărul de cărți citite, cât mai ales prin ceea ce am făcut după ce le-am citit.",  primul lucru pe care m-am decis eu să-l fac este să vă vorbesc despre aceasta lista de lecturi care mă așteaptă, și despre cum au ajuns ele în biblioteca mea, pentru că până le termin de citit pe toate mai este un pic. 

Am finisat ieri de citit "Vinil"-ul, e ultima carte procurată  la Târgul de Crăciun organizat de asociația "ModCom" la Bordeaux. O carte pe care o savurezi ca pe o picătură de apă rece în zilele călduroase de vară, de care nu vrei să te desparți nici în tramvai, nici în rândul de la casă, la magazin. O carte care încape în orice geantă și orice inimă. Jocul de cuvinte și de amintiri se îmbină perfect cu atmosfera sărbătorilor de iarna, și te face melancolic, pentru că ai vrea să fii acasă, în "Moldova, o țara scrisă cu creta", să mai faci o vizită în "Căminul nr. 6", pentru că ăsta e unul dintre cele "10 lucruri pe care..." nu le-am mai făcut în ultimul timp, iar de acolo eu am plecat cu prietenii durabile, Diana poate să confirme! În asemenea momente, când ne apucă melancolia citind cărți, ne dăm seama că asemenea dorințe sunt... departe de realitatea pe care o trăim, și atunci începem să căutăm câte "20 de motive..." de ce nu e posibil să ne îndeplinim dorințele, dar și câte "20 de motive..." de a o face.
Am citit această carte repede, pe unde am nimerit, chiar dacă e ultima procurată, și am scris ultimele zile la oameni pe care nu îi mai contactasem demult, am retrăit amintiri și doruri frumoase...
Iar acum vă prezint lista a ceea ce urmează a fi terminat de citit:
Gilles Legardinier: "Et soudain tout change" și "Complètemet cramé!" - pentru că e unul din autorii mei preferați, pentru stilul lui umoristic și pentru că... citiți-l și veți înțelege! :)
Vladimir Lortchenkov: "Des mille et une façon de quitter la MOLDAVIE" , pentru că este o carte scrisă de un moldovean stabilit în Canada, care a fost tradusă în franceză și poate fi gasită în librăriile din Franța, și pentru că tot ce e legat de imaginea țării mele mă interesează. Trebuie să vă mărturisesc că citind "Cuvântul înainte" al autorului am rămas foarte indignată cum prezintă el țara, dar avansând în lectură regăsesc o realitate și... vă povestesc  mai multe impresii post-lectură.
Mai am în listă 2 reviste, cât 2 cărti, este vorba despre:
"Mămăliga de Varșovia" o revistă bejenară, bianuală cu textele în limbile română, polonă și engleză, care mi-a fost expediata prin poștă de către un bun prieten virtual: Vitalie Vovc, un moldovean stabilit la Paris.  Trăiască puterea Facebook-ului! Vă servesc cu "Mămăliga" după ce o termin de "preparat".
Și ultima revistă este "L'année francophone internationale" care mi-a fost oferită d

uminica trecută de către redactorul sef al revistei - Arnaud Galy, pe care am avut onoarea să îl cunosc week-endul trecut la evenimentul "Moldova, mon amour" organizat la Bordeaux.

Voi ce citiți?

Moldova, mon amour!

După ce și-au deprins publicul cu organizarea diferitor evenimente culturale, membrii asociației « ModCom » din Bordeaux, Franța și-au propus o nouă provocare: de a transforma timp de două zile orașul în care trăiesc în capitala culturii, artei, gastronomiei și a designului moldovenesc. Provocarea-i provocare, dar știm cu toții că de la idee până la realizarea acesteia trebuie depusă multă muncă, așa că tinerii moldoveni, stabiliți la Bordeaux, și-au răsuflecat mâinicile și s-au apucat de treabă!

Iar dacă toate manualele de planificare de evenimente festive recomandă planificarea și începerea pregătirilor cu cel puțin un an înainte,  eroii noștri și-au pus ambiția să demonstreze că o lună și jumătate e suficient! Susținuți de către Biroul pentru Relații cu Diaspora, Ambasada Republicii Moldova în Franța, Nata Albot, care cu mare drag a acceptat să fie « nașa » evenimentului, și de alți parteneri de onoare, membrii asociației « ModCom » vă invită pe 12 și 13 decembrie la Bordeaux, pentru a participa la prima ediție a festivalului « Moldova, mon amour ». Denumirea evenimentului nu necesită nici o explicație, căci vine din dragostea cetățenilor plecați de acasă față de țara lor. Dragoste care poate fi observată ori de câte ori vorbești cu un membru al diasporei despre Moldova, și care la asemenea evenimente organizate peste hotarele țării se manifestă prin cânt, joc, voie bună și... donații, pentru că trebuie să specificăm faptul că fiecare eveniment organizat de către asociația « ModCom » are un caracter caritativ, iar de această dată aceștia și-au propus să se alăture campaniei de  susținere a copiilor cu autism, lansate de către Nata Albot: « Puzzle Kids » .  Ce poate fi mai frumos decât să știi că ai putut contribui la zâmbetul de pe fața unui copil?
Din programul evenimentului fac parte prezentari de modă: Valentina Vidrașcu, Lavielace, Lia Fia; bijuterii de la Lorina, expoziții și ateliere de artă cu Cezara Kolesnic și Eugeniu Gorean, muzică de la Vika Mahu, ateliere culinare animate de Nata Albot, prezentări de carte și renumitul Târg de Crăciun de la care toți cei prezenți vor putea pleca plini de cadouri pentru cei dragi. Desigur din program nu vor lipsi horele, cele care la evenimentele anterioare ale asociației au fost jucate de sute de moldoveni, dar și de francezi care cu drag au învățat pasul dansului moldovenesc.
Iar dacă mai ezitați gândindu-vă unde veți înopta, atunci vestea bună e că organizatorii au reuțit să negocize prețuri la hotelul în incinta căruia va avea loc serata din data de 12 decembrie, pentru că grija față de invitații evenimentelor este prioritatea numărul unu al organizatorilor.
Dacă acum o lună ideea unui asemenea eveniment părea irealizabilă, azi, la jumătate de cale, cele mai multe detalii organizatorice sunt deja puse la punct. Bucuria cea mai marea a tinerilor membri ai asociației este interesul sporit al celorlalți de a participa la un asemenea eveniment, ceea ce le conferă un plus de încredere că eforturile pe care le depun nu sunt în zadar.

Pentru mai multe detalii despre eveniment accesați pagina asociației:
https://www.facebook.com/ModCom-1169918289689199/?fref=ts

Iar pentru a vedea pozele de la evenimentele anterioare: https://www.flickr.com/photos/114609301@N02/sets/72157649878201477/

Diamantul

Cel mai mare diamant este soarele. Din fericire el strălucește pentru toți.

Charlie Chaplin

Îl țineam strâns în palmă, ca pe cel mai de preț lucru pe care îl avusem vreodată. Nu știam ce voi face cu el mai departe, dar îi simțeam prezența în palma mea, care devenise fierbinte și umedă de emoții. Nu mai vazusem așa ceva niciodată, și nici nu știam dacă voi mai avea asemenea ocazie, deci îl strângeam de parcă aș fi vrut să îl fac parte din mine. Am simțit la un moment dat cum o picătură de transpirație îmi împărțea tâmpla dreaptă în două și am înțeles că acesta este momentul decisiv al întregii mele vieți. Trebuia să aleg între ceea ce am fost, sunt, și ceea ce va fi cu mine mai departe. Dețineam ceva ce nu îmi aparținea, dar nici nu eram obligată să îl dau cuiva, pentru că așa cum nu îmi aparținea mie, nu aparținea nimănui. Am privit în toate părțile ca să ma asigur ca nu mă vede nimeni, și am deschis încet palma. Vroiam să îl mai privesc ca să mă asigur ca e real. Îl priveam cu grijă și mirare cum strălucea, de parcă ar fi numai el pe lume, palma mea dreaptă se transformase într-o scenă iluminată de toate proiectoarele lumii pentru a reda cât mai clar jocul actorului, iar eu,  un spectator pierdut,cu gura întredeschisă de mirare, îl aveam. Posedam universul, un univers ce-ncape într-o palmă de copil... Am decis să nu-l arăt nimănui și să îl păstrez.

Era un diamant. Eu nu aveam de unde să îi știu adevărata valoare, pentru mine cel mai important era să îi privesc jocul de culori și să uit că îmi era foame. Era ca și cum mă teleportam într-o poveste, o altă lume în care existam doar eu și piatra colorată ce-o țineam în mână. Când aveam nevoie de-o speranță mergeam pe malul lacului și o priveam ore în șir, acolo aveam liniște și siguranța că nu va veni nimeni să ma deranjeze. Acolo evadam de lumea mea reală, de urnele în care îmi căutam zilnic câte o bucată de pâine, de mirosul de gunoaie, miros care devenise o parte din mine, pentru că după zile întregi fără de baie, eu miroseam la fel. Indiferent de mirosul meu insuportabil, hainele-mi murdare și obrazul tras de foame, rămâneam a fi un suflet intact, un diamant pur care nu își cunoaște valoarea, care deține un alt diamant ai cărul valoare nu o cunoaște. Și așa treceau zile, luni, ani, iar unicul meu prieten era o piatră strălucitoare care, de fiecare dată când îi vorbeam, parcă mă înțelegea și îmi dădea un strop de speranță.

Cînd am mai crescut și am început să hoinăresc prin magazine, pentru că am înțeles că acolo e mai cald să îți petreci  zilele lungi și geroase de iarnă, am văzut o piatră identică cu a mea în vitrina unui bijutier, am rămas mută când am văzut cât costă și m-am gândit la toții anii de copil al străzii pe care aș fi putut să-i transform într-o viață normală, dacă aș fi știut și aș fi vândut diamantul...

Deja știam, puteam să schimb totul, nu ar mai fi trebuit să dorm la gară și să fac baie în toalete publice, nu ar mai fi trebuit să caut resturi de mâncare prin tomberoane și nici să înfrunt frigul străzii... Dar asta ar fi presupus să îmi vând unicul meu prieten, unica sursă de culoare și speranță și... și asta nu era o decizie ușoară. Și-o picătură de transpirație îsi făcuse apariția pe fața mea ca în prima zi. Am adormit târziu chinuită de gânduri... În vis am înțeles că nu e corect să compar piatra mea cu cea din vitrină, pentru că cea a bijutierului nu face decât să bucure ochiul,  dar a mea ani de-a rândul mi-a alinat sufletul, deci valoarea ei este inestimabilă, și-am decis s-o păstrez.
Voi cum ați fi procedat?

Bunelul. Pace.

Eu când eram mai mică, ca și mulți alți copii, recitam poezii de 9 mai la monumentul din sat. Bătrânii, veterani ai celui de-al doilea război mondial, care cu anii deveneau din ce în ce mai puțini, plângeau de fiecare dată când noi recitam și le cântam, iar eu credeam că talentul meu oratoric îi face să plângă.
Copil naiv!
Mi-ar fi plăcut ca printre ei sa fie și bunelul meu, să mă asculte și să se mândrească cu mine, dar el s-a stins mult mai devreme ca eu sa încep să le recit poezii veteranilor.
Bunelul a luptat pe front, iar noi când eram mici, de fiecare dată îl rugam să ne povestească cum a fost la razboi, și el ne povestea, ne spunea cum a mers pe jos până la Berlin, noi nu știam unde-i Berlinul, dar ne închipuiam că-i tare departe... Apoi ne povestea cum a dormit în copaci când deja se întorcea victorios acasă, pentru ca să nu fie mâncat de lupi.
Facea pauze uneori, iar noi nu înțelegeam de ce vrea să schimbe subiectul, nu îl înțelegeam, și știu că în sinea lui el se ruga ca noi să nu fim nevoiți sa îl înțelegem vreodată.
Acum ma rog și eu pentru asta.
Bunelul a suferit multe intervenții chirurgicale în urma razboiului, iar părul alb ce îl purta pe creștet, tot prin operațiile prin care trecuse ne era explicat. Dar a învins și a ajuns să își vadă și nepoții.  Ne dădea să mâncăm pâine înmuiată în vin ori de cite ori mergeam la el în vizită, iar stratul de mămăligă uscată rămas pe ceaun ne-a fost prezentat drept „prăjiței  nemțești” (prăjituri), și așa au rămas și până astăzi. Nu știu de ce purta acest nume, dar era bun, iar gustul pâinii înmuiate în vin nu poate fi comparat cu nimic, pentru că e gustul bunelului;
A fost bunelul, și nu-i, dar erou a rămas pe veci, eroul nostru.
9 mai pentru el era sărbătoare, și chiar dacă acum societatea noastră începe să nu mai recunoască această zi, eu cred că fiecare timp are eroii săi, pentru că ei au luptat în ceea ce au crezut (sau ceea ce le-a fost impus să creadă, nu știu). Cert este că războiul înseamnă sânge, vieți și destine distruse.
Bunelul a luptat pentru PACE, și eu vreau PACE, inclusiv pentru că și bunelul asta vroia!

Eu cel mai mult în toată povestea asta m-am gândit la mama.

Eu cel mai mult în toată povestea asta m-am gândit la mama.
 La mama fetei, la mama mea, și la mamele celor care au făcut și difuzat reportajul. Și la faptul cum aș reacționa eu daca aș fi mama...
De ce la mama?
Pentru că ea e ceea care înfruntă atâtea de la concepere și pe toată durata vieții ei pentru ca cei cărora le-a dat viață să fie bine, sănătoși și fericiți. Pentru că ea suferă mai mult decât noi de fiecare dată când avem vreun eșec și i se umple inima de bucurie și pentru cel mai neînsemnat succes al nostru. Pentru că mama mea a plâns mai mult decât mine, atunci când, cu ani în urmă, am trecut printr-o despărțire, și dacă i-ar veni televiziunea la poartă așa cum au făcut nesimțiții de la pro ea ar putea să se îmbolnăvească. Și aici mă gândesc la acea mamă, la inima ei și la câte lacrimi a vărsat ea după asta... Eu sunt aproape sigură că ea a avut de suferit multe și fără ajutorul televiziunii, dar cineva a hotărât că nu e deajuns...
Pentru că mamelor noastre le pasă prea mult de ceea ce vorbește lumea, și de câte ori nu aș încerca eu s-o conving pe mama să fie mai indiferentă, e greu... Pentru că, profesoara, fiind tânără, poate viața o s-o ducă în altă parte, unde nu va exista pro tv ca să se bage în patul ei, și poate va depăși cu bine greul din suflet, va întâlni un om demn și acest mizerabil care a hotărât să tranforme în dezastru ceea ce ei au trăit cu plăcere va deveni un punct nesimnifivativ al trecutului ei; dar mama va rămâne, ea va deschide de acum în colo cu prudență poarta, sau poate nu o va deschide deloc oamenilor străini...
Mamele sunt îngerii lui Dumnezeu trimiși pe pământ, iar voi ați făcut un înger să plângă...
De câteva zile o mamă plânge, din cauza voastră, în timp ce mamele voastre se mândresc că au copii bravo, reporteri și producători.
Eu vă doresc să fiți părinți, iar copiii să vă fie fericiți, să nu simțiți durerea acestei mame.
Eu încă nu sunt mamă, dar dacă cineva ar îndrăzni să vină la mine la poartă să-mi aducă acuzații prostești despre copilul meu, cred că aș fi rea.
Eu sunt tare sensibilă atunci când e vorba de mama mea, pentru că ea pentru mine e Sfânt! Iar voi făceți reportaje din ce vreți, dar nu vă atingeți de mame! Și nici de viața mea, am spus-o și pot s-o repet: Ce mănânc, cu ce mă îmbrac și cu cine mă culc mă privește doar pe mine!
Iar sexul (de toate formele), dacă este cu acordul ambelor persoane, este o plăcere, nu o rusine.