De plâns! ... sau... Cum am stat în vamă 7 ore.

Săptămâna trecută am fost în vacanță. O vacanță  mult așteptată, cu destinația - ACASĂ!
Eu sunt omul care se simte acasă acolo unde îi este bine, dar totuși cu litere mari poate fi doar casa părinților.
Drumul spre Moldova a fost lung, 2 zile cu bus-ul (dacă nu vă place cum sună termenul în română, apoi eu l-am folosit în franceză :D ), dar au trecut aceste zile cât ai clipi, pentru că și așteptarea de a ajunge a fost la nivel.
Eu nu prea obișnuiesc să dorm în transport, de aceea în aceste 2 zile am fost mai mult pe post de radio pentru compania șoferilor.
Toate bune și frumose... până am ajuns la Patria - Mamă, în vamă, mai precis!
Am fost primiți acasă pe măsură, nu am de ce mă plânge:
am ajuns la 6:30 dimineața, mi-am zis că nu are rost să mănânc, mă așteaptă mama acasă cu bunatățuri, de ce să îmi stric foamea? mai răbd, că oricum îs deja acasă, aici și ”pereții te ajută”, vorba ceea.
Noi am ajuns marți, iar marțea multă lume vine de peste hotare, deci era aglomerat.
Cu toate acestea, am sperat eu, că într-o oră ne eliberăm, căci toată această lume a trecut și prin vama română, dar acolo ne-au eliberat în 15 minute.
Speranța moare ultima... dar moare!
Speranța mea a început să moară (de foame) pe la ora 9, că-s rea la foame eu!
 Bine, bine, încercam eu cumva să îmi liniștesc stomacul, lasă că ne eliberăm curând (poate!) și mergem să mâncăm o zemușoară undeva (pentru că el era sătul deja de mâncare uscată, de biscuiți, posmăgei și alte prostii cu care l-am amăgit eu 2 zile). Cineva mi-a zis că pot merge la cafeneau din vamă pentru a mânca. Și-am încercat-o și pe asta! Doar că  nu am mâncat, pentru că la intrarea în ”cafenea” mi s-a făcut rău de la mirosul de acolo, de la neodihna din ultimile 2 zile și de la faptul că o doamnă spăla un frigider cu apă cu clor chiar în moment când atâta lume vine să mănânce. Grețos!
M-am întors într-un călcâi și am plecat!
Eu nu sunt capricioasă de felul meu, dar asemenea imagini mi-au provocat scârbă. Oare chiar nu se poate de pus în funcțiune un sistem de ventilare acolo? Oare chiar nu se poate de amenajat localul cela un pic mai normal, intri acolo și parcă ți-ar striga cineva cu voce tare: ”Bine ai revenit în URSS!”. Și cel mai important, oare chiar nu se poate de schimbat atitudinea oamenilor de acolo? În concepția mea deservirea clienților înseamnă DESERVIRE la nivel, iar ordinea trebuie făcută nu în prezența acestora. Nu  la toți le priește mirosul de clor în melanj cu alte mirosuri de alimente preparate, mai ales în timp ce mănâncă!
Toata Europa am mers la WC gratis (bine, 5 țări prin care am trecut noi, ca să nu generalizez prea tare), iar acasă - 2 lei, și, vă rog frumos, în prețul asta intra numai câțiva centimetri de hârtie!
 M-am crucit!
Nu pentru că îmi e jale de 2 lei, nu!, ci pentru că WC-ul este din aceeași eră ca și cafeneaua, și pentru că... în timpul în care ești reținut în vamă, slabe șanse că o să faci doar o vizită acolo...
Am stat în vamă 7 ORE!!!
Timp în care stările mele emoționale au trecut de la una la alta.
M-am simțit considerată criminală, pentru faptul că vin acasă. Am avut stări în care am vrut să plâng, pentru că Moldova nu vrea să își primească copii înapoi. Ți se crează impresia că e o crimă faptul că acasă te așteaptă multe persoane dragi, și tu vrei să le aduci la fiecare câte un cadou, pentru că NU SE POATE, TREBUIE SĂ SCRII DECLARAȚIE VAMALĂ ȘI SĂ PLĂTEȘTI!
Da eu numai membrii familiei, rude de gradul 1, am nouă la număr, de prieteni, veri și alții nici nu discut!
Și ca mine îs muuulți!
Oamenii trimit pachete cu dulciuri și haine acasă, așa încearcă să mai mențină legătura cu cei dragi. Dar ei le-au desfăcut pe toate! Au găsit într-un pachet niște haine noi, cu etichete, și iaka, declarate trebuie, da dacă Ilenuța o să-și vândă rochițele pe care le-a trimis mama din Italia, Franța, Spania sau nu mai știu eu de unde!?
Una dintre colegele mele de drum a hotarât să îi ducă bunicii acasă reșoul electric pe care l-a folosit ea ani de zile, și pe care l-a schimbat anul acesta (unul mic de tot!), dar i-a fost jale să-l arunce, pentru că e încă funcționabil. Un astfel de aparat, în Franța, poate fi procurat, nou, cu o sumă începând de la 10 euro, iar dacă e folosit o perioadă, valoarea lui, după cum e și normal, se reduce considerabil. La vamă colega mea a fost impusă să plătească taxă vamală pentru acest fleac, pentru că altfel nu poate fi numit, în valoare de 156 lei. Alți colegi, care au avut și ei tehnică uzată (care în Europa nu mai are nicio valoare), au fost impuși, la fel, să achite sume considerabile.
 M-am crucit iar!
Ei cum poti tu să ceri taxă ca pentru niște produse noi, pentru  produse care nu mai au nicio valoare, valoare pot să le pună doar cei de acasă, și cel mai mult doar pentru că e ceva adus de către cel drag plecat în Europa!?
 De plâns!
La întrebarea mea conform căror criterii sunt stabilite taxele vamale pentru fiecare produs în parte, mi s-a spus că pot găsi informație pe www.customs.gov.md , am căutat, pentru că chiar vreau să știu de unde așa cifre astronomice, dar... ori eu îs prea nepricepută, ori acolo e special postată informația atât de întortocheat, ca să vrei să renunți la căutări înainte de a afla ce te interesează. Eu am renunțat după jumătate de oră.
Poate dintre voi poate cineva să mă ajute să aflu?
V-am spus mai sus că mi se făcuse rău, și pentru că nimic nu s-a mișcat pâna la ora 12, m-am apropiat de unul din inspectori pentru a întreba unde este medicul de gardă, chiar simțeam că NU MAI POT!
 Nu există așa ceva. La atâta lume ținută în vamă, elementar, un medic de gardă nu este. Și dacă moare cineva acolo? Că în ritmul de lucru de acolo, pot să și te înmormânteze!
Mi s-a propus să îmi fie chemată o ambulanță. Am refuzat, pentru că eu, de fapt, m-am pornit spre Moldova pentru a ajunge la casa părinților, nu prin spitale.
În acea dimineață mi-am pus de multe ori întrebarea : ”Pentru ce să mă întorc eu în Moldova, dacă ajung aici și sunt ținută la poartă?” Dacă din start sunt privită ca un infractor. Dacă străinii se poartă mai frumos cu tine decât ai tăi de-acasă...
Spune-ți-mi, vă rog, ce promovează de fapt conducerea noastră?
Întreb pentru că... îmi pasă!

P.S. De imaginea de țară nu vorbesc, în locul meu poate fi oricând un străin...

P.S. 1. vama Leușeni
 

Cel mai frumos lucru din lume!

Am citit azi un articol despre plăceri, plăceri simple de care am uitat cu toții...
Sunt enumerate câteva plăceri de care avem parte fiecare dintre noi (aproape) în fiecare zi, doar că uităm să ne bucurăm de ele...
Ultima din listă e ceea de ce mă bucuram și o consideram une din cele mai frumoase plăceri ale mele timp de mulți ani la rând... până vara asta.
Tu ai încercat vreodată terapia Răsăritului de soare?
Ai încercat să vezi ce face Soarele când muuuultă lume doarme?
Eu da!
Vara asta am urmărit fiecare răsarit de soare.
Deșteptându-mă odată cu el, ne zâmbeam unul altuia și... începea ziua!
Mă minunam de fiecare dată.
Același proces, care poartă un singur nume, dar care de fiecare dată e diferit.
Niciun răsărit nu se aseamănă cu altul! În fiecare dimineață culorile diferă, nourașii ce însoțesc răsăritul sunt alții, și, privit mereu din același unghi, nu o să găsești niciodată ceea ce ai văzut și ieri!
DA! pot să afirm cu certitudine că răsăritul soarelui este cel mai frumos lucru din lume, în el încape atâta viață cât planeta asta n-a văzut, atâta frumusețe și schimbare, la cât n-ar putea visa nici cea mai frumoasă femeie.
Apropo, aș da un sfat femeilor care sunt mereu în căutarea perfectiunii feminine - urmăriți răsăritul de soare o perioadă mai lungă de timp, și o să vedeți de unde vine frumusețea. Nu o s-o mai căutați prin cele mai scumpe saloane.
Același lucru pot să-l spun tuturor.
Prinde răsăritul, din același loc o vară întregă, și o să vezi câte se pot schimba în viața ta.
 

Impresii... sau: De ce avem noi fața în 3D?

Diana vrea să afle impresiile mele din străinătate.
Dar eu îs cam lenoasă și nu mă prea obosesc să i le scriu.
De fapt, atunci când viața ți se schimbă la 180°, impresii sunt multe, muuuulte.., și dacă nu le scrii la momentul când acestea apar, apoi e greu să le aduni, pentru că, odată cu trecerea timpului acestea devin rutină...
M-am gândit mult cu ce să încep (eu am tare mare problemă cu începuturile, am 4 proiecte de scris, și nu știu cum să încep :D ), și...
Mie îmi plac chinezii.
Poate  ar trebui să scriu despre francezi, ținând cont de țara în care locuiesc, dar chinezii sunt cei care m-au impresionat cel mai mult.
Anul trecut, majoritatea colegilor mei de grupă erau chinezi, și dacă se întâmpla să lipsească cei vreo doi colegi de-ai mei europeni, apoi erau zile când aveam impresia că mă transform și eu în chinezoaică.
Îmi place limba lor, care, chiar dacă nu înțelegeam nici o iotă din ceea ce vorbeau atunci când uitau că eu nu știu ce spun și începeau să-mi vorbească în chineză (uit și eu de multe ori că mulți din jurul meu nu știu română, și fac la fel ca ei), m-a facut de fiecare dată să zâmbesc. E muzicală limba lor...
Îmi plac chinezii pentru că sunt foarte sârguincioși, mereu i-am admirat pentru faptul că depun foarte mult suflet în ceea ce fac, ei chiar muncesc cu ardoare pentru tot ceea ce vor să obțină (muncesc și eu, da nu chiar ca ei!).
Îmi plac pentru că n-am mai vazut demult atâta implicare. Sunt foarte săritori la nevoie, și sunt ei cei care se oferă primii să îți acorde ajutor dacă au observat că ai nevoie, nu așteaptă să îi rogi.
M-a impresionat mult o istorioară traită într-o zi de martie:
”duminică. am mers la market după pâine, pentru că nu mai aveam, iar eu nu mănânc fără. m-am întâlnit acolo cu una din colegele mele (chinezoaică), am stat puțin la sfat, apoi ne-am despărțit, eu mi-am luat pâinea și, achitând la casă, am plecat, iar ea a rămas să își facă cumpărăturile. nimic deosebit până aici. ceea ce m-a impresionat a fost mesajul ei primit după câteva ore, în care mă întreba dacă este tot bine la mine și dacă am ce mânca: ”am văzut că ți-ai cumpărat doar pâine, îmi scrie ea, nu este sănătos să mănânci doar pâine, dacă ești în dificultate și ai nevoie de ajutor, te rog să îmi spui, te ajut cu mare plăcere, numai nu mânca doar pâine goală...”. ei cum să-i explici că tu doar pâine nu aveai în casă? cum să-i explici că eu gândesc diferit, eu nu îmi fac cumpăraturile o dată în săptămânăm cum o fac majoritatea celor de aici, ca eu merg la magazin ori de câte ori am nevoie, și dacă îmi lipsește doar pâine, doar asta îmi cumpăr?”
Îmi mai place la ei faptul ca divizează mâncarea numai în 2, și nu e îmi place sau nu îmi place, cum o facem noi, ci: e bun pentru sănătate și nu e bun pentru sănătate. Iar ceea ce nu e bun pentru sănătate nu prea mănâncă. Ei sunt învățați de mici care sunt produsele benefice și aplică ceea ce știu.
 Și mi-a mai plăcut o întrebare primită de la un coleg: ”Voi de ce aveți fața în 3D? dacă te uiți la noi, suntem toți cu fața plată. Dar a voastră e în 3D. De ce?”
I-am formulat eu un răspunsm acolo, dar nu știu dacă a fost ceea ce a vrut el să audă. De fapt eu niciodată nu m-am gândit de ce avem noi fața în 3D, de ce nasul meu e înainte iar ochii mi-s înfundați în cap?
Voi la asta v-ați gândit vreodată?

Alertă de incendiu

Am avut 2 alerte de incendiu săptămâna aceasta.

Ambele au fost provocate de intenti bune. :)

Două zile la rând.

Una cu sens propriu, alta cu sens figurat.

Prima, deocheată, a fost provocată de prostul meu obicei de a mânca în toiul noptii.

 Atunci când te apucă foamea la ora 1 de noapte, stai și te întrebi dacă vecinii de peste perete te aud cum ai încept să cauți prin străchini ceva de mâncare? Da oare te aud că ai început să gătești? 

 "Ei și chiar dacă mă aud, mie îmi e foame, n-au noroc cu o vecină ca mine, asta e!" - mi-am zis și am început să prăjesc pește.

 Mi-am pornit sistema de ventilare, am deschis și geamul de la bucătărie și... hai la treabă! Foamea, însă, mi-a fost speriată de sunetul nebun al alarmei de incendiu din camera mea (și ei îi era poftă de pește, din câte se vede :D ), care s-a declanșat imediat ce m-am așezat la masă.

 Gelozie poate!?

M-a ajutat ușa, pe care am deschis-o imediat și alarma mea a încetat... :D

 

***

 

A doua seara... iarăși alarmă! Poate mai gravă... Incendiu în suflet!

Acolo nu a pătruns fum de pește prăjit, ci oameni nepotriviți...

M-a ajutat ușa... Aș deschis-o, cu gest pe plecare... și au plecat.

 Dar sufletul nu are ușă, au ieșit doar din odaie.

Poate e cazul să chem pompierii?

Cuvintele grele rănesc!

Eu nu citesc știrile. Îmi este de ajuns să citesc titlurile de pe facebook pentru a ști ce se întâmplă în Republica Moldova.

Ziua vinului - tot wall-ul e plin de poze de la eveniment, evident, e ceea cu ce Moldova (încă) se mai poate mândri, iar după embargoul rus vinurile noastre au nevoie de promovare deosebită.

Cutremur, pe care mulți nu l-au simțit, dar fiindcă cei care s-au trezit din cauza asta au scris despre el, cei care au dormit vor scrie ce somn adânc au avut azi- noapte.

Accidente, contrabandă, Domnica Cemortan, vacanțe scurtate ale elevilor, nereușita la BAC... - teme primordiale...

Ieri, 05.10.2013, în timp ce în Piața Marii Adunări Naționale degustațiile erau în toi, alături, în Parcul Ștefan cel Mare, a demarat Campania Socială împotriva abuzului emoțional asupra adolescenților "Cuvintele grele rănesc", organizată de către Centrul Național de Prevenire a Abuzului față de Copii în colaborare cu Centrul Media pentru Tineri. Despre asta am găsit mai puține postări pe wall-ul meu, au postat doar persoanele  direct implicate. Nici presa nu a dat mare importanță acestui eveniment, desigur, educarea nu implică mare senzație.

 Și mi-am adresat întrebarea: Oare chiar vinul este mai important decât viitorul copiilor noștri?

În mentalitatea moldovenilor - da!

Îmi pare rău să o spun, dar atâta timp cât valorile primordiale nu se vor schimba, vom avea în continuare o rată mică de promovabilitate a examenelor de BAC, copii care nu reușesc să depășească obstacolele vieții și... toate astea nu din vina lor!

Pe mine personal m-a impresionat din prima clipa ideea Campaniei, o susțin și am decis să mă alătur.

Nu sunt blogger oficial al nu știu ce, nici măcar blogger nu mă consider, dar sper și îi îndemn pe cei care se consideră bloggeri cu influență să susțină această Campanie.

Cuvintele schimbă destine.

Ele te pot ridica până la cer, și tot ele te pot face praf. Depinde cum le folosim.

Tendința moldovenilor de a educa prin violență verbală (și nu numai) nu face altceva decât să distrugă personalitatea fiecărui copil/adolescent, ca mai apoi să ne întrebăm ce se întâmplă cu generația tânără, de ce ei sunt altfel decât noi și de unde atâta deprimare?

Un cuvânt rănește mai mult decât o palmă, iar rănile se cicatrizează și durerea cuvântului ne urmărește toată viața, și ne schimbă...

 

 Fiecare dintre noi, oricât de puternic ar fi, are nevoie de cuvinte de încurajare. Vă îndemn să vă încurajați copii, și excludeți cuvintele grele, pentru ca ele DOR!

Amânați rezolvarea conflictelor pentru atunci când veți fi calmi, știu, știu că e greu, dar încercați!

 Ori de câte ori aveți tendința de a spune cuvinte care dor, imaginați-vă că sunteți la o competiție de scufundări, trageți aer în piept și nu scoateți nici un cuvânt, pentru că riscați să pierdeți din aerul de care aveți nevoie ca să învingeți... și să trăiți!

Și veți învinge! Și veți trăi frumos alături de copii de succes care o să vă întoarcă dragostea și cuvintele frumoase pe care li le-ați oferit.

P.S.Îmi place mesajul social a acestei piese:

 

 

 

Pe malul apei...

Am găsit-o pe malul râului, acolo unde îi place să petreacă timpul ori de câte ori își dorește să contempleze în singurătate.
E prietenă cu apa, acesta îi știe, probabil, toate secretele, și tot ea îi duce necazurile și gândurile rele pe care le are, și le împrăștie în larg. Și ea se simte mai bine!
Azi e fericită. A venit pe malul râului ca să-și împartă bucuria - e îndrăgostită!
Nu știe dacă sentimentul e reciproc, și-ar fi vrut să ghicească în romanițe, dar nici romanițe nu a putut găsi, așa că... privește apa și visează!
Nu știu dacă apariția mea a fost în cel mai bun moment, cum nu știu dacă îl cunosc pe cel care i-a cucerit inima.
- Sunt îndrăgostită, mi-a șoptit ea, prinvindu-mă cu ochii mari, iar privirea ei a spus totul, nu a mai fost nevoie de alte cuvinte.
Am ramas tăcute privind apa, ea - cu gândul la dragostea ei, eu gândindu-mă la cât de puțin are nevoie omul pentru ca să fie fericit -  alt om, existența căruia să te poată face să-ți dorești să mergi mai departe!

Calea ta!

Azi ai ajuns la o răscruce,

iar drumul greu e de ales,

nu știi care și unde te va duce

și-i va da vieții tale ce fel de înțeles?

Se spune că în viață șansa e doar una -

pe care drum să mergi ca să o prinzi?

pe primul e pustiu, 2- ape, 3- îngheț, pe 4 e furtună

care din el e ceea spre ce tinzi?

Pustiul îți oferă soare,

nisipul veșnic schimbător;

frumos este și un întins de mare;

omătu-i alb și binevoitor...

Ce îți aduce vintul și furtuna?

posibil, visele ți le va spulbera...

dar parcă poți trăi numai cu voie bună?

cât de frumos ar fi, poate... poate nu prea!..

De nu va exista și vreme tristă,

ce e frumos nu vom conștientiza;

ce bine ca în lume tot există!

există! dar care este, totuși, calea ta?

Și te rotești, privind la patru drumuri,

care-i al tău nu poți să te decizi;

și-atunci tu le aduni pe toate-n unul - 

creându-ți, astfel, calea cea de vis.

Ai observat că ți-a ieșit o floare?

o floare! da, posibil o lalea;

ești partea ei, frumos mirositoare,

spre inima oricui e calea ta!

Avioanele - fericirea mea din copilărie

Nu ştiu cum voi, dar eu cu fraţii mei când eram mici, tare fericiţi mai eram când vedeam vreun  avion zburînd pe cer, nu mai vorbesc de elicoptere, care erau tare-tare rare, dar pe care făceam tot posibilul ca să le vedem.

Acuma elicopterele le văd zburând de câteva ori pe zi, şi foarte aproape de pământ, de avioane nu vorbesc, fiind aeroportul aproape, şi mă prind de fiecare dată la gândul că dacă aş fi copilărit aici, aş fi avut parte de mici fericiri de muuulte ori pe zi.

 Acuma  de câte ori le aud că zboară, îmi arunc ochii spre cer, şi râde copilul din mine, şi aş vrea să le strig din urmă să mă ia şi pe mine, cum o făceam odată, dar nu-mi permit, şi strig doar în suflet:

"Avion cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor!"