Daria (version française)

Daria était une belle fille, grande et avec des yeux bleus comme le ciel. Elle aurait pu conquérir n'importe qui d'un seul regard. Elle aurait pu être aimée par un jeun homme qui l'as désiré toute sa vie, elle aurait pu avoir des enfants et vivre des moments de bonheur. Elle aurait pu, si...
 S'il n'y avait pas eu ce soir tardif d'octobre. Une de ces soirées dans lesquels il est préférable de rester accroupi  près du poêle à écouter le chant des bois brûlants. Une soirée dans laquelle, même la lune s'est caché parmi les nuages, et le noir avait envahit le village. Pour sortir de la maison par un temps comme ça il faut soit aimer à la folie les nuits d’automne, soit avoir un but précis. 
Même si elle n'avait pas encore 18 ans, Daria travaillait déjà comme  trayeuse à la ferme. Le fait qu'elle était la fille aînée d'une famille de paysans qui avait sept enfants ne lui avait pas permis de continuer ses études. A l'âge de 16 ans elle avait été obligé de travailler pour gagner sa vie et aider financièrement sa famille.
Il était environ dix heures du soir, elle portait avec des pas rapides ses botes en caoutchouc dans les boues formées sur la route après la pluie. Cinq minutes de marche à pieds la séparé de sa maison.  Elle avançait dans le noir en s'imaginant l'unique personne réveillée à cette heure-ci.
Qu'est-ce qu'elle se trompait! 
 A un moment donné, dans un silence nocturne, elle entendit des pas rapides derrière elle. Automatiquement Daria commença a marcher plus vite, et son cœur commença à battre cent fois par seconde. Elle aurait voulu courir, mais elle n'as pas réussi. Dans le silence de la nuit , dans lequel on entendais que des pas rapides et les battement de son cœur, deux bras masculins l'ont serré fort par la taille et l'ont soulevé. 

-Maintenant tu m’appartiens! - avait-elle entendu dans l’oreille gauche.

Elle l'avait reconnu, c'était Ion, un des jeunes désirés du village, un très beaux corps avec un  cœur pleins de haine et de rancœur.

Elle aurait voulu crier le plus fort possible, pour que quelqu'un vienne la sauver,  c'était la première fois que celui-ci s’adressait à elle, Daria ne le connaissait pas personnellement.

 Mais elle eu honte, et elle se tut. 

Parce que dans les années 60, en Moldavie, ex-pays appartenant à l'Union Soviétique, c'était une honte de crier quand les filles était kidnappées pour devenir les mariées des jeunes hommes, même si elles ne connaissais pas la personne qui les kidnappés.         
"Il m'a détruit la vie. Je sais pas pourquoi il m'avait choisi. Il avait une petite amie durant cette période et je sais qu'elle était enceinte... La pauvre fille, elle n'est s'est jamais marié, personne n'avait vu son enfant, mais je sais qu'elle l'avait accouché, et qu'elle m'a maudit pour que je puisse jamais avoir d'enfants. Je sais... je sais que le nouveau-né trouvé dans les toilettes de l'école dix ans plus tard c'était le sien. Elle l'avait jeté juste après l'avoir mis au monde, en laissant les villageois se demander si elle avait était vraiment enceinte ou si c'était que des rumeurs..." 
Daria a pu respirer soulagée que 37 ans après, quand il avait rendu son dernier souffle, sans reconnaître qu'il avait abusé d'elle toute sa vie.
Depuis qu'il était parti, les neveux de Daria ont commencé à lui rendre visite plus souvent, d'autres membres de la famille sont devenu plus proches d'elle, même les voisins sont devenu plus aimables. Tout ça parce que sa vie de prisonnière avait pris fin le jour de la mort du tyran, ainsi que ses bleus. 

Cette histoire est réelle, j'avais connu Daria il y a 12 où 13 ans. Elle aurait pu être la grand-mère que j’ai toujours désiré, j'aurais pu être la fille où la petite-fille qu'elle n'avait jamais eu...

Je sais pas comment vas Daria maintenant, j'ai perdu tout liens avec elle, je sais même pas si elle est toujours en vie, mais ses yeux bleus, sa grande âme et son vécu m'ont marqué, et je suis persuadée qu'elle sera heureuse de savoir que son  histoire est toujours vivante. 

On avait été des confidentes, et cela n'as pas de prix.

Daria

Daria era o tânără frumoasă, înaltă şi cu ochi albaştri ca cerul. Ar fi putut cuceri pe oricine dintr-o privire. Ar fi putut fi iubită şi apreciată de către un tânăr care a visat la ea toată viața, ar fi putut naşte copii şi trăi clipe fericite... Ar fi putut, dacă...
Daca n-ar fi fost acea seară târzie de octombrie. Una din serile în care cel mai bine e să stai ghemuită lângă sobă şi să asculți cântecul vreascurilor ce ard. O seara in care până şi luna s-a ascuns ghemuită printre nori, iar peste sat se lăsase un întuneric beznă. Ca sa iesi din casa pe asemenea timp trebuia sau sa iubesti la nebunie noptile de toamna sau sa ai un scop anume.
Chiar dacă n-avea nici 18 ani împliniți, Daria lucra deja mulgătoare la fermă. Faptul ca era sora cea mai mare dintre cei sapte frati ai unei familii simple de tarani nu i-a permis sa isi continue studiile. Cum implinise 16 ani a fost obligata sa isi cistige existenta si sa isi ajute financiar familia.

 Era vreo zece seara, iar ea îsi purta cu paşi rapizi ciubotele de cauciuc  prin glodul de pe strada.
Cinci minute de mers pe jos pe drumul plin de baltoace o desparteau de casa ei. Călca prin beznă  prin baltoacele formate de la ploaia de peste zi imaginându-se a fi unicul om treaz de la ora aceea. Amarnic se-nsela!
În tăcerea nocturnă, la un moment dat, a auzit pe cineva venind cu paşi grăbiți în urma ei. Automat a inceput sa-si grabeasca pasul, iar inima a inceput sa ii bata cite o suta de ori pe secunda. A vrut sa fuga, dar n-a reusit, pentru ca in linistea noptii, in care se auzeau doar pasii repezi si bataile inimii ei, doua miini au strins-o pe la spate, luind-o de mijloc pe sus.
-Acum esti a mea! - a auzit soptind rece la urechea stinga.
L-a recunoscut, era Ion, unul dintre flacaii rivniti ai satului, pe cit de frumos la chip, pe atit de hain la suflet.
Ar fi vrut sa tipe, sa vina cineva s-o salveze, pentru ca era prima oara cind acesta i se adresa, nu il cunostea decit din vazute si auzite, dar i-a fost rusine, pentru ca prin anii '60 era rusine sa strigi daca un flacau te fura de mireasa, chiar daca tu nu-l cunosteai...
"-Mi-a distrus viata, nu stiu de ce m-a ales pe mine, mai ales ca iesea cu o fata in acea perioada, o lasase si insarcinata... Sarmana fata, nu s-a mai maritat dupa aceea, nimeni nu i-a vazut niciodata copilul, dar eu stiu ca ea l-a nascut, eu stiu ca ea m-a blestemat sa nu pot avea copii. Eu stiu... eu stiu ca acel prunc gasit in WC-ul scolii peste zece ani era al lui, ea l-a aruncat la nastere, lasind satenii sa se intrebe daca ea a fost intr-adevar gravida sau a fost doar birfe..."
Daria a rasuflat usurata abia peste 37 ani, cind el si-a dat ultima suflare refuzind sa recunoasca ca si-a batut joc de ea toata viata.
De cind el a plecat, nepotii de la frati au inceput sa-i calce mai des pragul, rudele i-au devenit mai apropiate, pina si vecinii erau mai amabili. Pentru ca viata ei de prizoniera s-a sfirsit odata cu moartea tiranului, la fel si vinataile.
Povestea este reala, pe Daria am cunoscut-o cu 12 sau 13 ani in urma,fi putut fi bunica ce mi-am dorit-o. Aş fi putut fi copila sau nepoata ce n-a avut-o niciodată.
Eu nu stiu ce mai face Daria acum, pentru ca am pierdut legatura, eu nustiu daca ea mai e in viata, totusi ochii ei albastri si povestea ei m-au marcat, si stiu ca ea ar fi fericita sa stie ca povestea ei n-a murit.
 Am fost confidente, iar asta nu e deloc puțin.

Acolo unde curg rauri de lapte si miere, Vladimir Lorcenkov

Azi vreau sa vorbim despre cartea unui basarabean, jurnalist, scriitor de limba rusa,  Vladimir Lorcenkov: "Acolo unde curg rauri de lapte si miere" titlul in romana, "Vse tam budem" - titlul original, si  "Des mille et une façons de quitter la Moldavie" - titlul in franceza, si inca alte titluri, caci aceasta carte a fost tradusa in 10 limbi.

Eu am descoperit-o in 2015 (chiar daca e din 2006), intr-o librarie in Franta. Noi organizam pe atunci serate culturale moldo-franceze, iar prezentarea unei carti scrisa de un moldovean, tradusa in franceza ne parea o idee buna. Bine, nu stiam despre ce este vorba in carte. Pina la urma persoana care trebuia sa vina sa prezinte cartea la eveniment asa si nu a venit, iar eu mi-am cumparat-o frumusel din librarie si am inceput s-o citesc. Am citit-o greu, cu lungi pauze de lectura, si trebuie sa recunosc faptul ca la inceput eram suparata pe autor pentru stilul in care prezinta Moldova, eram bucuroasa ca n-a venit reprezentanta la acel eveniment, pentru ca ceea ce faceam noi atunci - investirea tuturor  resurselor noastre pentru promovarea unei imagini pozitive de tara, si o carte in care se povesteste drama unui popor care incearca sa evadeze de unde s-a nascut, erau cumva, contradictorii.
Am terminat-o de citit anul acesta, si trebuie sa recunosc ca nu regret ca am revenit la ea. Cind citim o carte, perceptia acesteia depinde foarte mult de starea noastra de spirit (si nu e vorba doar despre carti).
Lorcenkov descrie cu umor si fantezie tragedia anilor 2000: dorinta de a pleca in Italia, la o viata mai buna, "acolo unde curg rauri de lapte si miere...". Actiunea se petrece in satul Larga, de unde fiecare cetatean viseaza sa evadeze, si acest vis al fiecaruia le trezeste la maximum imaginatia satenilor, pina la a transforma un tractor in unul zburator sau in submarin. Autorul povesteste despre schemele de trafic ilegal de persoane, oameni care au imprumutat bani ca sa plece si au fost mintiti, persoane care si-au pus capat vietii din aceasta cauza. Cel mai mult m-a durut capitolul in care Maria s-a spinzurat, si faptul ca vecinii si sotul ei, Vasilii, au vazut-o, dar nimeni n-a sarit sa o salveze, asa cum si-a imaginat ea, si ca a stat spinzurata 3 saptamini in gradina, caci Vasilii uita de necazul datoriilor cind ii vedea corpul in bataia vintului... Cit mi-as fi dorit ca in acest caz autorul sa fi fost nevoit sa inventeze...
Un roman in care chiar si Voronin, pe atunci presedinte, a evadat din tara pe care o conducea pentru a munci la negru in Italia.
Voi ati citit-o? Care v-au fost impresiile?

"Iubita mea, Sputnik" de Haruki Murakami

 Despre Murakami am auzit mult vorbindu-se, dar nicidecum nu ma puteam hotari sa-l citesc. M-am indragostit de stilul lui cu citiva ani in urma, cind am dat la biblioteca de cartea "In noapte".
 Anul trecut, facind o plimbare duminicala am gasit 3 volume de-ale lui la o piata de vechituri: Murakami la 50 de centi!
Azi o sa vorbim despre "Iubita mea, Sputnik"sau "Les amants du Spoutnik" - titlul in franceza.

Trebuie sa recunosc ca post lectura, titlul in romana mi se pare mai potrivit, mai aproape de adevar.
Firul naratiunii este impletit de in jurul a 3 personaje principale:
K - care este si naratorul, un tinar de aproape 25 de ani, invatator, pasionat de lectura, o intilneste pe Sumire inca in perioada studentiei, se indragosteste de ea, insa isi exprima dragostea printr-o prietenie adevarata.
Sumire - o tinara rebela de 21 ani ce viseaza sa devina scriitoare, abandoneaza facultatea si se dedica in totalitate pasiunii de a scrie. Singurul ei cititor este K, cel care o cunoaste cel mai bine. La capitolul dragoste, Sumire nu poate intelege ce simt oamenii care iubesc pina nu o intilneste pe Miu, la o nunta. Atunci intelege de ce nu a fost atrasa pina acum de nici un barbat - pentru ca ii plac femeile.
Miu - esteo femeie de afaceri cu 16 ani mai in virsta decit Sumire, ii place modul de a fi a tinerei si ii propune sa fie asistenta sa personala. Sumire accepta, si in scurt timp o insoteste pe Miu intr-o calatorie de afaceri in Europa, care se termina cu o vacanta pe una din insulile Greciei, unde cele doua devin confidente. Sumire isi destainuie sentimentele de dragoste si atractie sexuala, si dispare in aceeasi noapte, de parca s-ar fi evaporat, dupa ce a fost refuzata de catre Miu.
Operatiunile de cautare nu au nici un succes, resemnarea punind stapinire pe apropiatii lui Sumire. Universul lui K nu mai e la fel, el a pierdut o parte din el odata cu aceasta disparitie, dar spera ca poate undeva intr-o lume paralela, pe care o descrie Sumire in cele doua ultime texte scrise, el are locul ei alaturi de ea.  Totul pina in ziua in care telefonul lui a inceput sa sune iar la celalalt capat al firului era Sumire, care s-a intors si ii spune sa vina s-o ia, caci are atit de multe a-i povesti...
Un amestec al realitatii cu fictiunea ce trezeste semne de intrebare si te motiveaza sa te adincesti cit mai mult in lectura.
Eu am fost impresionata de cartea asta si pentru faptul ca Murakami pomeneste de Moldova de doua ori: "- Tu te sens bien? -Aussi bien que la Moldova au printemps." (-Te simti bine? - Tot atit de bine ca si Moldova in primavara.) si "-Aussi réelle que la Moldova? - Aussi réelle." (-Tot atit de reala ca si Moldova? -Tot atit de reala.).
P.S. Am aflat azi ca traducerea in limba franceza nu este exacta, astfel ca  traducerea in romana si engleza nu vorbeste despre Moldova, ci despre riul Moldau. Cer scuze de la cititorii pe care i-am indus in eroare!
De ce Sputnik? Va las sa descoperiti singuri!
Lectura placuta!

Dumnezeu calatoreste intodeauna incognito, Laurent Gounelle

Este a doua carte a acestui autor pe care am citit-o in interval de citeva luni, si la cit de entuziasmata sunt,  nu cred ca e ultima.
Prima - "Ziua in care am invatat sa traiesc"mi-a fost recomandata si imprumutata de catre o prietena (merci Denisa!) am citit-o intr-o zi caci nu ma puteam rupe de la ea, dar desprea ea vorbim in alta postare.

"Les dieux voyagent toujours incognito"
(eu am citit-o in franceza) mi-a cazut sub mina intimplator saptamina trecuta, nu stiam la ce sa ma astept, m-a captivat titlul, si am cumparat-o. E o carte in care se poate regasi oricine. Cine dintre noi n-a avut vreodata o pierdere, cit de mica? Cine dintre noi n-a incercat macar o singura data sa faca pe placul oamenilor dragi in detrimentul propriilor interese si placeri?
Alan este personajul care incearca sa ii faca pe plac mamei, care din copilarie il vede ca pe proiectul ei de reusita. Citi dintre parinti  si-au proiectat in proprii copii ceea ce nu au reusit ei singuri sa obtina de la viata? 
Si vine o zi in care tu nu mai poti, circumstantele te fac sa cedezi, mai ales daca gasesti "intimplator" un articol despre dreptul la sinucidere si cum ai putea sa o faci "frumos". Atunci cind Alan credea ca este sfirsitul, viata ii joaca fiesta transformindu-l in "prizonierul" voluntar al uni strain ce-i propune un pact pe viata. Si de aici se incep aventurile unui tinar timid, retras, care are de indeplinit mai multe sarcini ce au menirea de a-l ajuta sa-si recapete increderea in sine.
Citi dintre noi si-ar incredinta viata in miinile unui necunoscut care s-a dovedit a fi (intimplator?) alaturi intr-un moment de slabiciune? Si daca acest strain nu se afla chiar atit de intimplator acolo? Care sunt interesele lui ascunse de a ajuta? Si daca acest strain se dovedeste a fi... nu chiar atit de strain?
 O carte motivationala, care te face sa-ti analizezi propria viata, sa iti dai seama (inca o data!) ca majoritatea barierelor in dezvoltarea si atingerea scopurilor sunt chiar in capul nostru.
V-o recomand cu drag!

Luptatoarea

Ea e plina de viata. Viata,insa, nu e chiar atat de plina de ea.
Traieste lucruri repetate la un interval de 4 ani, Chiar daca la inceput i-a fost frica, foarte!
 Era luna lui iunie, eu vorbeam cu vecinul despre timp si despre cat de repede mai creste iarba (cred), ea a venit, a schimbat 2 vorbe cu noi si a plecat. Era agitata.
Vecinul mi-a spus ca sotia lui se ingrijoreaza caci a fost sunata si convocata de medicul ei, rezultatele analizelor nu erau deloc satisfacatoare. Am mai vorbit ce am mai vorbit, dupa care el a plecat iar eu mi-am continuat treaba prin ograda. Apoi a venit ea, avea nevoie sa vorbeasca: "Eu nu mai vreau sa trec prin chimioterapie, e tare dureros, mi-a zis ea din senin, eu nu mai vreau sa imi pierd parul, nu vreau! Mi-e frica de ceea ce imi va spune medicul..." Discutia nu a durat mult, caci a venit taxi-ul ce-l astepta, dar acele cateva vorbe au fost de ajuns ca sa ii simt frica si durerea, si sa o impartim la doua.
A fost exact ceea de ce i-a fost frica: cu 4 ani in urma a luptat cu cancerul mamar, dar el a revenit, de data asta atacandu-i plamanii si ficatul. Ea a inceput chimioterapia, el a inceput sa faca curat in ograda.
 "Mi-e frica sa raman fara ea, mi-a marturisit intr-o zi el, mi-as dori sa plec eu primul, ea e mai puternica decat mine, eu fara ea nu o sa pot trai...".
Si, intr-adevar, ea este mai puternica, chiar daca si-a pierdut deja tot parul, pe langa asta multe kg, are mereu zambetul pe buze si e mereu in miscare. Am vazut-o trista doar o singura data, venise de la o cura de chimioterapie si, istovita cum era, isi facea griji pentru prietenul ei fidel - catelusul. Se imbolnavise si nu stia ce are, urmau sa mearga la veterinar: "Data trecuta am platit 240 de euro doar pe analizele lui, mi-a spus ea, dar nu conteaza pretul important ca el sa fie bine...". Intr-adevar, fericirea nu are pret, m-am gandit eu, caci in afara de sotul ei, acest catelus este unica fericire a unei femei care si-a dorit toata viata un copil...
Cu cateva saptamani in urma mi-a marturisit ca s-au hotarat sa vanda casa: "Eu nu o sa inchei anul, si as vrea sa pot merge pe jos sa imi cumpar paine, atita cat mi-a mai ramas..." - si zambeste.
Dupa 8 cure de chimioterapie, a incetat sa le mai faca, nu isi mai au efectul.
E pregatita sa plece.
 Zambind.
Iar eu o privesc uneori si ma intreb: "De unde gasesc unii oameni forta de-a zambi atunci cand viata refuza sa le mai dea vreo sansa?".


In iunie 2017, la interval de citeva zile, mai aflasem povestea similara a unei cunoscute care cu 4 ani in urma a avut cancer si anul trecut a revenit, de atunci alte 2 persoane  din cercul meu au decedat din cauza cancerului, iar scriind aceste randuri, am primit sms de la un cunoscut cu vestea ca se lupta cu cancerul. Incotro?