Cel mai frumos lucru din lume!

Am citit azi un articol despre plăceri, plăceri simple de care am uitat cu toții...
Sunt enumerate câteva plăceri de care avem parte fiecare dintre noi (aproape) în fiecare zi, doar că uităm să ne bucurăm de ele...
Ultima din listă e ceea de ce mă bucuram și o consideram une din cele mai frumoase plăceri ale mele timp de mulți ani la rând... până vara asta.
Tu ai încercat vreodată terapia Răsăritului de soare?
Ai încercat să vezi ce face Soarele când muuuultă lume doarme?
Eu da!
Vara asta am urmărit fiecare răsarit de soare.
Deșteptându-mă odată cu el, ne zâmbeam unul altuia și... începea ziua!
Mă minunam de fiecare dată.
Același proces, care poartă un singur nume, dar care de fiecare dată e diferit.
Niciun răsărit nu se aseamănă cu altul! În fiecare dimineață culorile diferă, nourașii ce însoțesc răsăritul sunt alții, și, privit mereu din același unghi, nu o să găsești niciodată ceea ce ai văzut și ieri!
DA! pot să afirm cu certitudine că răsăritul soarelui este cel mai frumos lucru din lume, în el încape atâta viață cât planeta asta n-a văzut, atâta frumusețe și schimbare, la cât n-ar putea visa nici cea mai frumoasă femeie.
Apropo, aș da un sfat femeilor care sunt mereu în căutarea perfectiunii feminine - urmăriți răsăritul de soare o perioadă mai lungă de timp, și o să vedeți de unde vine frumusețea. Nu o s-o mai căutați prin cele mai scumpe saloane.
Același lucru pot să-l spun tuturor.
Prinde răsăritul, din același loc o vară întregă, și o să vezi câte se pot schimba în viața ta.
 

Impresii... sau: De ce avem noi fața în 3D?

Diana vrea să afle impresiile mele din străinătate.
Dar eu îs cam lenoasă și nu mă prea obosesc să i le scriu.
De fapt, atunci când viața ți se schimbă la 180°, impresii sunt multe, muuuulte.., și dacă nu le scrii la momentul când acestea apar, apoi e greu să le aduni, pentru că, odată cu trecerea timpului acestea devin rutină...
M-am gândit mult cu ce să încep (eu am tare mare problemă cu începuturile, am 4 proiecte de scris, și nu știu cum să încep :D ), și...
Mie îmi plac chinezii.
Poate  ar trebui să scriu despre francezi, ținând cont de țara în care locuiesc, dar chinezii sunt cei care m-au impresionat cel mai mult.
Anul trecut, majoritatea colegilor mei de grupă erau chinezi, și dacă se întâmpla să lipsească cei vreo doi colegi de-ai mei europeni, apoi erau zile când aveam impresia că mă transform și eu în chinezoaică.
Îmi place limba lor, care, chiar dacă nu înțelegeam nici o iotă din ceea ce vorbeau atunci când uitau că eu nu știu ce spun și începeau să-mi vorbească în chineză (uit și eu de multe ori că mulți din jurul meu nu știu română, și fac la fel ca ei), m-a facut de fiecare dată să zâmbesc. E muzicală limba lor...
Îmi plac chinezii pentru că sunt foarte sârguincioși, mereu i-am admirat pentru faptul că depun foarte mult suflet în ceea ce fac, ei chiar muncesc cu ardoare pentru tot ceea ce vor să obțină (muncesc și eu, da nu chiar ca ei!).
Îmi plac pentru că n-am mai vazut demult atâta implicare. Sunt foarte săritori la nevoie, și sunt ei cei care se oferă primii să îți acorde ajutor dacă au observat că ai nevoie, nu așteaptă să îi rogi.
M-a impresionat mult o istorioară traită într-o zi de martie:
”duminică. am mers la market după pâine, pentru că nu mai aveam, iar eu nu mănânc fără. m-am întâlnit acolo cu una din colegele mele (chinezoaică), am stat puțin la sfat, apoi ne-am despărțit, eu mi-am luat pâinea și, achitând la casă, am plecat, iar ea a rămas să își facă cumpărăturile. nimic deosebit până aici. ceea ce m-a impresionat a fost mesajul ei primit după câteva ore, în care mă întreba dacă este tot bine la mine și dacă am ce mânca: ”am văzut că ți-ai cumpărat doar pâine, îmi scrie ea, nu este sănătos să mănânci doar pâine, dacă ești în dificultate și ai nevoie de ajutor, te rog să îmi spui, te ajut cu mare plăcere, numai nu mânca doar pâine goală...”. ei cum să-i explici că tu doar pâine nu aveai în casă? cum să-i explici că eu gândesc diferit, eu nu îmi fac cumpăraturile o dată în săptămânăm cum o fac majoritatea celor de aici, ca eu merg la magazin ori de câte ori am nevoie, și dacă îmi lipsește doar pâine, doar asta îmi cumpăr?”
Îmi mai place la ei faptul ca divizează mâncarea numai în 2, și nu e îmi place sau nu îmi place, cum o facem noi, ci: e bun pentru sănătate și nu e bun pentru sănătate. Iar ceea ce nu e bun pentru sănătate nu prea mănâncă. Ei sunt învățați de mici care sunt produsele benefice și aplică ceea ce știu.
 Și mi-a mai plăcut o întrebare primită de la un coleg: ”Voi de ce aveți fața în 3D? dacă te uiți la noi, suntem toți cu fața plată. Dar a voastră e în 3D. De ce?”
I-am formulat eu un răspunsm acolo, dar nu știu dacă a fost ceea ce a vrut el să audă. De fapt eu niciodată nu m-am gândit de ce avem noi fața în 3D, de ce nasul meu e înainte iar ochii mi-s înfundați în cap?
Voi la asta v-ați gândit vreodată?

Alertă de incendiu

Am avut 2 alerte de incendiu săptămâna aceasta.

Ambele au fost provocate de intenti bune. :)

Două zile la rând.

Una cu sens propriu, alta cu sens figurat.

Prima, deocheată, a fost provocată de prostul meu obicei de a mânca în toiul noptii.

 Atunci când te apucă foamea la ora 1 de noapte, stai și te întrebi dacă vecinii de peste perete te aud cum ai încept să cauți prin străchini ceva de mâncare? Da oare te aud că ai început să gătești? 

 "Ei și chiar dacă mă aud, mie îmi e foame, n-au noroc cu o vecină ca mine, asta e!" - mi-am zis și am început să prăjesc pește.

 Mi-am pornit sistema de ventilare, am deschis și geamul de la bucătărie și... hai la treabă! Foamea, însă, mi-a fost speriată de sunetul nebun al alarmei de incendiu din camera mea (și ei îi era poftă de pește, din câte se vede :D ), care s-a declanșat imediat ce m-am așezat la masă.

 Gelozie poate!?

M-a ajutat ușa, pe care am deschis-o imediat și alarma mea a încetat... :D

 

***

 

A doua seara... iarăși alarmă! Poate mai gravă... Incendiu în suflet!

Acolo nu a pătruns fum de pește prăjit, ci oameni nepotriviți...

M-a ajutat ușa... Aș deschis-o, cu gest pe plecare... și au plecat.

 Dar sufletul nu are ușă, au ieșit doar din odaie.

Poate e cazul să chem pompierii?

Cuvintele grele rănesc!

Eu nu citesc știrile. Îmi este de ajuns să citesc titlurile de pe facebook pentru a ști ce se întâmplă în Republica Moldova.

Ziua vinului - tot wall-ul e plin de poze de la eveniment, evident, e ceea cu ce Moldova (încă) se mai poate mândri, iar după embargoul rus vinurile noastre au nevoie de promovare deosebită.

Cutremur, pe care mulți nu l-au simțit, dar fiindcă cei care s-au trezit din cauza asta au scris despre el, cei care au dormit vor scrie ce somn adânc au avut azi- noapte.

Accidente, contrabandă, Domnica Cemortan, vacanțe scurtate ale elevilor, nereușita la BAC... - teme primordiale...

Ieri, 05.10.2013, în timp ce în Piața Marii Adunări Naționale degustațiile erau în toi, alături, în Parcul Ștefan cel Mare, a demarat Campania Socială împotriva abuzului emoțional asupra adolescenților "Cuvintele grele rănesc", organizată de către Centrul Național de Prevenire a Abuzului față de Copii în colaborare cu Centrul Media pentru Tineri. Despre asta am găsit mai puține postări pe wall-ul meu, au postat doar persoanele  direct implicate. Nici presa nu a dat mare importanță acestui eveniment, desigur, educarea nu implică mare senzație.

 Și mi-am adresat întrebarea: Oare chiar vinul este mai important decât viitorul copiilor noștri?

În mentalitatea moldovenilor - da!

Îmi pare rău să o spun, dar atâta timp cât valorile primordiale nu se vor schimba, vom avea în continuare o rată mică de promovabilitate a examenelor de BAC, copii care nu reușesc să depășească obstacolele vieții și... toate astea nu din vina lor!

Pe mine personal m-a impresionat din prima clipa ideea Campaniei, o susțin și am decis să mă alătur.

Nu sunt blogger oficial al nu știu ce, nici măcar blogger nu mă consider, dar sper și îi îndemn pe cei care se consideră bloggeri cu influență să susțină această Campanie.

Cuvintele schimbă destine.

Ele te pot ridica până la cer, și tot ele te pot face praf. Depinde cum le folosim.

Tendința moldovenilor de a educa prin violență verbală (și nu numai) nu face altceva decât să distrugă personalitatea fiecărui copil/adolescent, ca mai apoi să ne întrebăm ce se întâmplă cu generația tânără, de ce ei sunt altfel decât noi și de unde atâta deprimare?

Un cuvânt rănește mai mult decât o palmă, iar rănile se cicatrizează și durerea cuvântului ne urmărește toată viața, și ne schimbă...

 

 Fiecare dintre noi, oricât de puternic ar fi, are nevoie de cuvinte de încurajare. Vă îndemn să vă încurajați copii, și excludeți cuvintele grele, pentru ca ele DOR!

Amânați rezolvarea conflictelor pentru atunci când veți fi calmi, știu, știu că e greu, dar încercați!

 Ori de câte ori aveți tendința de a spune cuvinte care dor, imaginați-vă că sunteți la o competiție de scufundări, trageți aer în piept și nu scoateți nici un cuvânt, pentru că riscați să pierdeți din aerul de care aveți nevoie ca să învingeți... și să trăiți!

Și veți învinge! Și veți trăi frumos alături de copii de succes care o să vă întoarcă dragostea și cuvintele frumoase pe care li le-ați oferit.

P.S.Îmi place mesajul social a acestei piese: