miercuri, 14 martie 2018

Luptatoarea

Ea e plina de viata. Viata,insa, nu e chiar atat de plina de ea.
Traieste lucruri repetate la un interval de 4 ani, Chiar daca la inceput i-a fost frica, foarte!
 Era luna lui iunie, eu vorbeam cu vecinul despre timp si despre cat de repede mai creste iarba (cred), ea a venit, a schimbat 2 vorbe cu noi si a plecat. Era agitata.
Vecinul mi-a spus ca sotia lui se ingrijoreaza caci a fost sunata si convocata de medicul ei, rezultatele analizelor nu erau deloc satisfacatoare. Am mai vorbit ce am mai vorbit, dupa care el a plecat iar eu mi-am continuat treaba prin ograda. Apoi a venit ea, avea nevoie sa vorbeasca: "Eu nu mai vreau sa trec prin chimioterapie, e tare dureros, mi-a zis ea din senin, eu nu mai vreau sa imi pierd parul, nu vreau! Mi-e frica de ceea ce imi va spune medicul..." Discutia nu a durat mult, caci a venit taxi-ul ce-l astepta, dar acele cateva vorbe au fost de ajuns ca sa ii simt frica si durerea, si sa o impartim la doua.
A fost exact ceea de ce i-a fost frica: cu 4 ani in urma a luptat cu cancerul mamar, dar el a revenit, de data asta atacandu-i plamanii si ficatul. Ea a inceput chimioterapia, el a inceput sa faca curat in ograda.
 "Mi-e frica sa raman fara ea, mi-a marturisit intr-o zi el, mi-as dori sa plec eu primul, ea e mai puternica decat mine, eu fara ea nu o sa pot trai...".
Si, intr-adevar, ea este mai puternica, chiar daca si-a pierdut deja tot parul, pe langa asta multe kg, are mereu zambetul pe buze si e mereu in miscare. Am vazut-o trista doar o singura data, venise de la o cura de chimioterapie si, istovita cum era, isi facea griji pentru prietenul ei fidel - catelusul. Se imbolnavise si nu stia ce are, urmau sa mearga la veterinar: "Data trecuta am platit 240 de euro doar pe analizele lui, mi-a spus ea, dar nu conteaza pretul important ca el sa fie bine...". Intr-adevar, fericirea nu are pret, m-am gandit eu, caci in afara de sotul ei, acest catelus este unica fericire a unei femei care si-a dorit toata viata un copil...
Cu cateva saptamani in urma mi-a marturisit ca s-au hotarat sa vanda casa: "Eu nu o sa inchei anul, si as vrea sa pot merge pe jos sa imi cumpar paine, atita cat mi-a mai ramas..." - si zambeste.
Dupa 8 cure de chimioterapie, a incetat sa le mai faca, nu isi mai au efectul.
E pregatita sa plece.
 Zambind.
Iar eu o privesc uneori si ma intreb: "De unde gasesc unii oameni forta de-a zambi atunci cand viata refuza sa le mai dea vreo sansa?".


In iunie 2017, la interval de citeva zile, mai aflasem povestea similara a unei cunoscute care cu 4 ani in urma a avut cancer si anul trecut a revenit, de atunci alte 2 persoane  din cercul meu au decedat din cauza cancerului, iar scriind aceste randuri, am primit sms de la un cunoscut cu vestea ca se lupta cu cancerul. Incotro?