Regretele copilăriei mele...

Citesc "Despre dorurile nebune ale amiezilor de august" de Dragoş Voicu în cea de-a doua ediție a Mămăligii de Varşovia - cea amară şi mi se face brusc amar pe suflet. Conştientizez care este de fapt unul dintre cele mai mari regrete ale copilăriei mele - eu nu am avut bunică.
Ei cum nu am avut, e un fel de-a spune, nu am avut, mai degrabă, parte de dragostea bunicii. Iar unde dragoste nu e, nimic nu e - vorba cântecului.
Pentru mine, frații şi verişorii mei, bunica nu era simplă bunică, era Mama: mama Ifimia, bunica din partea mamei, si mama Tanea, mama tatălui meu.
Mama Ifimia era bunica care trăia cel mai departe - la 12 km de satul nostru. Şi tot pe ea o vedeam cel mai des, pentru că 12km nu erau chiar aşa de mult pentru o bunică care vroia să-şi vadă nepoții - 2 ore şi jumătate de mers pe jos pe lângă pădure.  Dar ea s-a stins devreme, eu n-aveam nici 10 ani împliniți, aşa că amintirile cu ea nu sunt aşa numeroase pe cât mi-aş fi dorit.
Mama Tanea locuia nu tare departe - 15 minute de mers pe jos, dar la noi acasă a venit doar în ziua când părinții mei au sfințit casa pe care o construiseră timp de câțiva ani. Eu aveam 6 ani pe atunci. De atunci nu ne-a mai călcat pragul niciodată.  Mergeam noi din când în când la ea, dar ea ne iubea într-atât de mult încât ascundea bomboanele când ştia că venim...
Noi vorbeam des despre bunelul, decedat în '94, iar ea ne întreba despre ce ne vom aminti de ea când ea nu va mai fi. Noi nu-i puteam răspunde, iar de câteva zile îmi răsună în cap această întrebare: "despre ce poți să-ți aminteşti de un om care nu te-a iubit niciodată?".
Voi țineți minte perioada ceea de criză din Moldova, când salariile nu se plăteau cu lunile, pensiile se achitau în caloşi si alte produse? Ei uite, acea criză am simțit-o pe propria piele, cu propriul stomac. Căci venise o vreme când bani pentru cumpărat pâine nu erau, iar noi mâncam fasole cu mămăligă în aşteptarea salariilor. Acea criză nu a afectat pe toată lumea, iar bunică-mea ne dădea uneori bani să îi cumpărăm câte o pâine, ne cerea restul, şi nici nu ne servea cu vreo bucățică. Țin minte cum noi spunându-i că mâncăm fasole ei i s-a făcut "jale" de noi şi ne-a adus o sacoşă de paste pe care ea le fierbea porcilor. Nu ne-a dat din pastele bune din care mânca şi ea, ca să nu le termine prea repede...
A murit cu câțiva ani în urmă, singură şi bătrână. Iar eu m-am întrebat mereu de ce n-a vrut să fie ea bunica ce atât mi-am dorit-o?
Vreau şi eu un ghiveci fermecat, s-o cresc acolo pe mama Ifimia, să-mi dea ea dragostea de bunică pe care n-a reuşit să ne-o dea căci a plecat prea devreme. Mai vreau un ghiveci, s-o cresc acolo pe mama Tanea, să-i explic că eu toată viața am sperat că ea într-o zi o să ne iubească. Şi ea să ne iubească, necondiționat, ca pe nişte copii ce i-am fost...
Unde mai sunt asemenea minunății, stimate Dragoş Voicu?

"Alertă oranj sau Pe alocuri, viscole" - impresii post-lectură

După aproape 3 luni trecute de când am finisat de citit şi ultima pagină a "Alert(ei)ă oranj sau Pe alocuri, viscole", iată-mă aşezată în fața calculatorului, cu cartea în fața mea, răsfoind notițele pe care le-am scris "à chaud", cum spun francezii, idei care mi-au venit în urma lecturii.

Să spunem că textul meu este un "avalanche - reading" (Mai (t)ragem câte ceva la gospodărie - p. 71), trag şi eu la "gospodăria" mea ;) , cu toate că, trebuie să recunosc, nici eu nu mă prea împac cu termenul de "gospod(ină), în cazul meu, iar de fiecare dată când soțul meu, francez, observă anumite caracteristici "gospodăreşti" la rudele, prietenii sau cunoscuții nostri moldoveni, mă întreabă de ce ei fac aşa sau altfel, da la mine nu a văzut, şi-atunci explicația mea e simplă: "tu n-ai găsit o moldoveanca adevărată :)".
Un text bun pentru mine este unul care îmi trezeşte sentimente, care mă teleportează, iar tu, Vitalie, atât de bine ştii să faci asta!
În "1988" (p.15) eu abia mă născusem, cu toate acestea, trebuie să îți spun că am fost acolo, la curățatul acelei fântâni: "Fântâna lui Chirică" îi spuneați voi, "Fântâna lui Chirilă" se numea la noi în sat, dar descrierea amplasării e identică, şi chiar dacă acel curățat de fântână s-a produs în ani şi locuri diferite, eu cred că ea (fântâna) rămâne un simbol al copilariei noastre (şi a multor alți copii ce au crescut la sate şi au avut norocul să asiste la un asemenea "ritual magic").
"Poveste(a ta) rurală de vacanță" (p.40) pentru mine este mai mult decât o simplă poveste, şi asta pentru că aveam un vecin care de când îl țin minte e mereu acelaşi, un moş uscățiv de care se temeau toți copii. Eu nuştiu câti ani are, dar am impresia că e veşnic: "un om între 60 şi 100 de ani". Gheorghe - Dracul îl porecleam noi pe ascuns, pentru că în față nu i-ar fi zis nimeni o vorbă, atât de tare ne temeam de el. Şi a avut (şi mai are) omul ăsta 3 capre (veşnice şi ele) cu care îşi împărțea viața, bucuriile şi durerile, cu ele vorbea, cu ele se certa, pe ele le scotea la plimbare. Acuma stau şi mă gândesc dacă personajul tău nu e acelaşi om?..
"Povestea despre Mița sau Oile copilăriei noastre" (p.117) m-a dus cu gândul la una dintre cele mai frumoase şi liniştite perioade ale vieții - cea în care de-a lungul anilor noi păşteam oile, pentru că le aveam, 15 la număr, şi toate-aveau un nume şi pe toate le iubeam. Iar dacă într-o zi o să îmbătrânesc şi o să ies la pensie, am să-mi cumpăr oi (ei cum poți să catapultezi tu pe cineva în 2 timpuri în acelaşi timp?).
Dar până ajung eu la oile mele, vreau să spun că "Poveste(a ta) cu vechime de 17 ani sau Industria emigrației" (p.26) este cumva şi a mea (şi a multor altora), chiar dacă  BAC-ul l-am susținut deja la facultate, neachiziționarea unei "cărți recomandate insistent de profesor", care era şi autorul sus-numitei, m-a facut cu cea mai mică notă la obiectul dat - Protecția civilă!, in pofida faptului că eram singura persoana din grup care salvase deja o viață de om. Dacă e să vorbim despre happy-end, eu nuştiu cât de happy este finalul poveştii mele: toți 4 copii ne-am opus ideii mamei de a pleca în Italia, noi toți am studiat ceea ce am dorit, şi am plecat - TOȚI 4! Noi suntem bine, merci, dar nuştiu cât de happy e pentru părinții mei care au crescut 4 copii, dar nu au pe nici unul acasă.
În cartea ta sunt texte care m-au făcut să râd, iar unul din ele este "Poveste(a) cu sârme..." (p.50). Noi aveam un "as în manecă" pentru a învinge "normalitatea" din acest text: părinții mei locuiesc peste câteva case de magazinul central, iar dacă sunau vânzătoarele de la magazin că li se topeşte înghețata, cei de la Union Fenosa se mişcau mai repede (noroc de înghețată!). Despre aceasta "normalitate" a aflat şi familia soțului meu,  veniti cu toții în vizită la părinții mei au avut parte de o pană de electricitate chiar în ultima lor seară de voyage. A fost vesel, imaginați-vă 20 de oameni, printre care 14 francezi, adunați în jurul mesei, cinând la lumina lumânărilor cumpărate de soacră-mea, care nu vorbeşte un cuvânt în română, de la vânzătoarele care nu vorbesc o iota franceza. Lecții de viata, dom-le!
Au fost si texte la care am plâns, texte pe care mi-aş fi dorit ca tu să nu le fi scris niciodată, pentru ca dor prea mult... Mai sunt aşa multe de spus, dar o să mă opresc aici.
Îți mulțumesc, Vitalie, pentru această carte, continuă să scrii şi să răscoleşti suflete, asta face aşa bine uneori...
Iar voi, cei care încă nu ați citit "Alertă oranj sau Pe alocuri, viscole" de Vitalie Vovc, nu întârziați, e aşa o "emoție de carte"!

P.S. Iata eu m-am întrebat de multe ori pe parcursul lecturii - Vitalie, tu eşti sigur că nu ai copilarit la mine în sat? :)