O mie de cuvinte

Ce poţi face cu o mie de cuvinte,
Când în jur predomină tăcerea?
Poţi în voce să-ţi aduci aminte,
Sau poţi să alini cuiva durerea.

Poţi sădi speranţă şi iubire,
Dacă ştii, cu drag, să le şopteşti.
Şi-ai putea, să dai curs la dezamăgire
Când în clipe de mânie le rosteşti

Prea multe poţi să faci cu-o mie de cuvinte,
Decizia, oricum, într-un final, îţi aparţine.
Să te gândeşti întâi,  cum rostite
Ai vrea să fie ele, în raport cu tine?"

Cristina - Prinţesă, Mireasă!

Îmi imaginez ce-i în sufletul tău acum
Frumoasă, Stăpână, Prinţesă, Mireasă!
Când un drum se-ntâlneşte cu un alt drum,
Şi decid împreună să-ntemeieze o casă.
Când un zâmbet cu-n zâmbet sub altar se-ntâlnesc
Şi se ţin strâns mână de mână,
Când se-aude încet, dar frumos: "Te Iubesc!"
Şi privirea ţi-e-atât de senină...
Eu îţi doresc fericire să ai,
Ş iubire până la stele,
 Sentimentele voatre sunt rupte din Rai,
S-aveţi grijă veşnic de ele!

Viaţă. Verbe.

A sărit ca să atingă cerul, merge după orizont şi nicidecum nu poate să ajungă la el, leagă vis de vis, ca pe-o sfoară, pentru a ajunge la stele, luna n-o mai ghidează, dar îi zâmbeşte mereu în tăcere şi-i luminează calea, când disperarea i-o întunecă. Se opreşte în loc şi îşi dă seama că hotarul dintre trect şi viitor este ea, cea din prezent, iar asta o motivează să mearga mai departe. Îşi dă seama la un moment dat că se vrea a fi îndrăgostită. se opreşte în loc, priveste în jur, zâmbeşte, conservează sentimentul pe mai târziu, şi merge mai departe. Alt vis - alt nod, tot mai aproape de scopul final. Se-mpiedică, cade, se răneşte, doare, plânge, se ridică, lărgeşte orizontul, îi trece, continuă calea. Se aud bătăile inimii... acompaniate de cântecul greierilor în noapte de vară. Zâmbeşte. Miroase a iarbă. Miros al copilăriei. Melancolie. Iar luna, de data asta mai mare ca oricând. Oameni, mulţi şi diferiţi, dar toţi ai ei, pentru că au ceva ce îi aparţine, atenţia pe care le-a acordat-o. Tace. Ei oricum nu vor recunoaşte niciodata acest lucru. Merge. Alergă. Orizonzul e încă departe. Închide ochii. Deschide. Tace. Zâmbeşte. Trăieşte!

Copii, turbine și obloane...

În prima zi am vrut sa scriu despre moldovenii de dincolo  (care s-au dovedit a fi mult mai mulți decât imi puteam eu imagina ca sunt), și despre copii lor, care, în pofida faptului că ambii părinți le sunt moldoveni, nu vor vorbi niciodata româna (doar dacă vreodată vor hotarî ei că vor să o învețe), pentru că acolo nu au nevoie de ea. Am privit cu groază această situație, si cel mai trist mi-a fost să constat faptul că... acești copii într-adevăr nu au nevoie de Moldova, căci posibilitățile pe care le sunt oferite în străinătate nu pot fi comparate cu ce avem noi. O eventuală întoarcere la moment, le-ar putea ruina viitorul frumos construit acolo... Și asta doare...

Pe urmă am vrut să vă povestesc despre turbinile eoliene din Ungaria și Austria, prima asociație pe care mi-au trezit-o acestea a fost morile de vânt ale lui Don Quijote, sentimentul asta de copilarie, precum si respectul pentru aceste tari, care  își au propria energie. Zâmbesc. Privelistea e prea frumoasa, și sentimentul nu se compara cu nimic.

Franța m-a impresionat prin ferestre. Impresia de la patru dimineața, când credeam că merg printr-un oraș pustiu, doar din cauza că ușile și ferestrele erau ascunse după obloane :) Pe cât de frumoasă arhitectura, pe atât de urâte obloanele
Intrigant...


Copii, turbine și obloane... emoții adunate-n două zile. N-am multe cuvinte ca să le desfășor acum, ma doare partea legată de copii, pentru că eu încă nu știu copii mei unde vor crește...

Revin curând la această temă...