Tragedia unui zeu

Bună, mă numesc MA, sunt zeu, și vreau să vă povestesc istoria mea de pe timpurile când oamenilor le plăcea să trăiască pe mai multe planete.
Pământul nu a fost întodeauna cea mai populată planetă.
Cândva el nu se bucura, nici pe departe, de simpatia oamenilor. Cândva și oamenii erau altfel...
Eram o familie numeroasă de zei, care își avea fiecare planeta sa, și stăpânii săi. Da, vreau să mă înțelegeți corect, noi eram cu toții în slujba oamenilor, eram prieteni cu ei și ne plăcea să îi ajutăm.
Oamenilor le plăcea să meargă în vacanțe pe planete vecine, primeam și noi, la rândul nostru, oaspeți. Trăiam fericiți cu toții și ne întâlneam la discuții seara, în casa mea.
Dar armonia n-a durat decât câteva sute de mii de ani, o mică parte din viața mea, și cea mai frumoasă. Acum trăiesc singur, pe o planetă de care oamenii au uitat. Am îmbătrânit, chiar dacă zeii nu o fac, eu am învățat de la oameni cum se face asta, și am făcut-o, de dorul lor...
Dar cum a început sfârșitul?

Atunci când în galaxia vecină zeul cel mic al familiei de acolo- pe nume GA, și-a propus să convingă oamenii de pe planetele fraților săi să se instaleze la el,  căci le va crea condiții mai bune de trai, acesta a fost pedepsit și alungat din galaxie, pentru nerespectarea regulamentului. Trebuie să recunosc, există și zei orgolioși și flămânzi de putere, iar la noi, puterea este măsurată prin dragostea din partea oamenilor.
Neavând ce face, GA a călătorit prin timp și spațiu câteva mii de ani, dar îi lipsea dragostea oamenilor, și asta îl măcina. A mers în ospeții prin diferite galaxii, a încercat să se pună bine cu zeii, dar cum toată lumea îi știa povestea, nimeni nu a vrut să-l  primească.
În familia noastră a venit pe neașteptate, era noapte, iar el arăta destul de chinuit și obosit, așa că, după ce ne-am sfătuit cu toți frații, am hotărât că-l lăsăm să înopteze la noi, planeta Pământ era liberă, așa că l-am cazat acolo. A dormit câțiva ani buni, rătăcirea prin spațiu îl epuizase. Apoi și-a cerut permisiunea de a mai rămâne  ceva timp, mergea în ospeții la noi pe planete, discuta cu oamenii, se juca cu copii, astfel încât toți au început să-l placă, inclusiv  zeii.
Zeii devin din ce în ce mai puternici când interacționează pozitiv cu un număr cât mai mare de oameni. În familia noastră nu ne-am gândit niciodată la asta, pentru că regula conform căreia fiecare se ocupă de oamenii de pe planeta lui era lege sfântă. GA, însă, a înteracționat cu absolut toți oamenii de pe galaxie și, fără să ne dăm seama, a devenit mai puternic decât noi toți la un loc. Atunci a declarat război. Și-a declarat Pământul drept planetă, apoi a început să convingă oamenii să își părăsească planetele și zeii, pentru a se muta pe acolo. Noi nu aveam acces, nu știam cum e, cert e faptul că avea el acolo ceva mai bun decît noi pe planetele noastre. Și oamenii au început să plece, unul câte unul...
Ziua cea mai dureroasă pentru mine a fost cea în care a plecat și ultimul om de pe planeta mea...
Strâgâdu-și lucrurile, oamenii plecau, chiar dacă eu încercam să îi conving să rămână, aceștia nici macar nu priveau în urmă. Din cauza acestor plecări masive, și a disperării mele, totul în jur a început să se usuce.
Eu eram pe cale de a ceda. M-am închis în casa mea, am făcut întuneric, m-am lipit de pod și m-am făcut nevăzut. Nu mai vroiam să vad pe nimeni, nu știam ce trebuie să fac ca să le recâștig dragostea oamenilor mei, dar nici nu puteam să mă uit neputincios cum pleacă...
Am stat acolo câteva zile. Totul se schimbase, nu mai venea nimeni seara, în casa mea, să stăm la sfat. În acele clipe îmi doream să mor, cum o fac oamenii, dar zeii nu au această capacitate...
Într-una din zile, ultima mea zi de fericire, stând acolo, înșirat pe tavan, în liniștea și gândurile mele, am auzit cum se deschide ușa templului meu. Înghețasem! Nu mai trecuse nimeni prin casa mea de mult timp. Nici nu mai credeam că au mai rămas oameni pe planetă. M-am furișat, așteptând să văd cine este, dar în același timp fiindu-mi frică să nu fiu observat...
Era Eric, un tânăr de 17 ani, de statură mijlocie, cu părul ars de soare... Privea în toate părțile. Era clar, mă căuta pe mine. Știa că sunt acolo, la fel de bine știa că pot să mă ascund de minune - în copilăria sa ne-am jucat de nenumărate ori de-a ascunselea.
- Știu că ești aici, MA, vreau să - ți vorbesc, vino te rog...
Eu nu încumetam să îmi fac apariția, cu toate că stăteam alături de el și îl priveam țintă în ochi. Ochii lui nu mai străluceau ca înainte. Erau destul de reci, și din cauza asta îmi era frică să aud ce vrea să îmi spună... Din cauza acestei frici ale mele, temperatura din încăpere a scăzut brusc. Nu obișnuiam să generez stări pe care nu le pot stăpâni, atunci a fost, însă, un caz aparte.
- Ești aici, îți simt prezența. Am venit să - mi iau rămas bun, MA. Să știi că vei rămâne mereu zeul meu iubit, indiferent unde o să mă aflu. Nu am să uit niciodată viața trăită cu tine pe planeta noastră...
A fost pentru prima și ultima oară când cineva mi-a spus că mă iubește. A fost, cred, cel mai special moment din toată istoria mea de zeu.
- Da, sunt ultimul care pleacă, nu a mai rămas nimeni. Adio, MA!
Și a ieșit, eu rămăsesem invadat de sentimente contradictorii: prima dată cineva îmi spusese că mă iubește, și în același moment, că toată lumea m-a părăsit. Când mi-am revenit din starea asta, și am înțeles că vreau să schimb ceva pentru a-i reîntoarce pe oameni, Eric trecuse deja gardul pentru a părăsi planeta.
Nu mai țin minte cum l-am ajuns din urmă, cert e faptul că îl strigam din toate puterile, dar el nu mă auzea. Am stârnit vântul, iarba uscată i-a împiedicat picioarele, a căzut, și după asta s-a pomenit cu mine în fața sa:
- Nu pleca, te rog, rămâi! Vrei, îți creez cea mai frumoasă planetă, vrei? Zi-mi ce vrei și fac orice!
Și în momentul acela, m-am aruncat în aer, și cu toată puterea mea de zeu am început să creez... o altă planetă!
Terenul de lângă picioarele lui Eric a început a aluneca, iar  vidul ce se crea în urma acestui proces, se umplea de nuanțe de culori aprinse. Nu creasem așa ceva până acum, nici la frații mei nu mai văzusem, dar dragostea pentru oameni, frica de a rămâne singur și declarațiile lui Eric m-am făcut mai puternic ca niciodată. Amalgamul de culori, ciripitul păsărilor și intensitatea cu care lumina soarele pe această parte de lume, nou-creată, reprezentau în sine planeta perfectă. Nu mai văzusem așa ceva, eram mândru de ceea ce tocmai făcusem, dar și mai plin de fericire, pentru că puteam să ofer aceasta unui om atât de drag, cel care nu plecase încă...
- Ia-o, e lumea ta, numește-o cum vrei, fă ce vrei, ai toată libertatea! i-am strigat eu fericit. Rămâi și trăiește așa cum visezi!
Dar Eric m-a privit în ochi, surprins și el de toate cele ce văzuse, și spuse neputincios:
-Nu pot să accept. Îmi pare rău, dar trebuie să plec... Îți sunt recunoscător, sunt profund uimit de ceea ce ai creat, nu am mai vazut așa ceva până acum... E foarte fumos dar... dragostea mea pentru Elina depășeste orice limite... Plec după ea, căci făra ea existența mea, chiar și pe cea mai frumoasă planetă din galaxie, nu are nici un rost. Iartă-mă. Dacă Elina va fi de acord, ne vom întoarce, dar nu pot să îți promit nimic...
S-a întors și a plecat.
Așa poate fi descrisă tragedia unui zeu, prin momentul în care ultimul om pe care îl mai are, îi întoarce spatele...
Am rămas cu acea imagine în minte, cu ea traiesc de mii de ani. Am vrut să plâng, să strig, să mă arunc în gol, să nu mai exist, da nu mi-a reușit decât să declanșez o furtună prin care am distrus cea mai frumoasă planetă din galaxie, o planetă pe care nu a călcat picior de om...
L-am așteptat mulți ani pe Eric, să se întoarcă  împreună cu Elina, dar  în zadar...
Îl mai aștept și acum, lipit de podul templului, chiar dacă știu că oamenii nu trăiesc  decât câteva zeci de ani. Eu mai sper, totuși, că cineva își va aduce aminte de mine, va zbura pe planeta mea și mă va găsi...
Ce s-a întâmplat cu frații mei, nu știu, știu doar că GA nu mai traiește pe Pământ. Oamenii au uitat și de el, cum și de ceilalți zei. Ei au acum alte interese, iar unul dintre ele este redescoperirea planetelor.

Eu îi aștept...

O iubire, ca ploaia de vară

O iubire, ca ploaia de vară,
În pustiu rătăcit și uitat...
Ai venit, mi-ai zâmbit... și uitarăm...
Ești real? Ireal? Am visat?

Am simțit cum m-atingi cu privirea,
Știu, din gheață nu ies sântei!
M-am pierdut, totuși, atunci cu firea
Și-am început să iubesc ochii tăi!

O iubire, dorită, ca ploaia de vară,
A născut fericire și dor...
Și-ai fi vrut ca la fel de rapid să dispară,
Sentimentele, însă, nu mor.

O iubire, scurtă, ca ploaia de vară,
Am trăit într-un timp, ce-a trecut ca o zi;
Amintire-a rămas, frumoasă, ușoară...
Colorat curcubeu al inimii...

O iubire, ca ploaia de vară,
Ce-a venit, m-a udat și-a plecat,
Mi-amintesc și zâmbesc, dragostea mea amară,
O iubire trăită cu adevărat...

Ordinea de sâmbătă. O zi de primăvară.(III)

El s-a așezat alături de ea, cu simțul vinovăției în suflet, și-au stat în tăcere mult timp. Ce mai aveau a-și spune doi oameni care n-au fost niciodată apropiați și niciodată nu au fost străini? 

Pentru Ea era clar: El pleacă, iar! El, care a plecat de atâtea ori, care plecase o dată ca să se întoarcă, și care nu s-a întors atunci când Ea l-a așteptat. El, care, poate, era mai bine nici să nu se întoarcă, a venit ca să spună că pleacă. Nu trebuia să vină... 

El ar fi vrut s-o ia cu dânsul, doar că îi era frică, îi era frică să n-o rănească din nou. Era prea frumoasă la chip și la suflet (după 3 ani de când n-o mai văzuse, părea și mai frumoasă!) ca s-o mai facă să plângă.
Ar fi vrut s-o consoleze, și, cu toate că știa că nu este el tocmai persoana potrivită pentru aceasta, a încercat s-o mângâie ușor pe spate... Prima atingere a  făcut-o să tresară, s-a ridicat brusc, l-a privit și-a spus:

- Foarte bine, mă bucur că ai orizonturi largi, e bine să călătorești. Îmi pare rău, desigur, pentru căsnicia ta, dar cred că tu știi mai bine ce să faci cu viața ta. Acuma scuza-mă, eu mai am treabă. 

S-a întors și a plecat cu pași repezi.
Nu terminase de făcut ordine, mai avea de strâns cioburile de la vaza stricată, trebuia să caute altă vază în debara și să aducă  flori din grădină. Avea multe de făcut!

El a rămas mut și uimit, cu trandafirul (deja ofilit) în mână, acolo, lângă bancă. S-o ajungă din urmă nu avea nici un rost (nu azi, cel puțin), dar nici nu știa ce i-ar mai putea spune...

„Păcat de floare, gândi ea, în drum spre casă.”

Nimeni nu i-ar fi putut înțelege starea sufletească de moment, pentru că nici măcar ea nu o înțelegea.
 Pe de-o parte, nu avea de ce să fie tristă, nu a pierdut nimic -  a venit și pleacă - El oricum nu a fost niciodată al Ei, nu poate spune că îl pierde acum, pentru că acum câteva ore Ea singură era gata să îl dea afară din casa sufletului ei. Și-apoi, El nu a existat niciodată așa cum îl știe Ea, e doar un joc al imaginației sale. E ceea ce și-ar fi dorit Ea să fie, dar nu ceea ce este de fapt.

Ne dezamăgim din cauză că avem așteptări prea mare de la cei din jurul nostru, că ne închipuim că ei ar trebui să fie așa cum gândim noi, fără măcar a-i înștiința că vrem ceva de la ei, sau îi înștiințăm, dar nu în măsura cuvenită, pentru că, de multe ori, credem că ei și-au dat seama ce avem noi în vedere... 

Maria a plecat dezamăgită acasă, pentru că și-ar fi dorit ca El să-i spună că o iubește, dar El i-a spus că pleacă. 

El a rămas dezamăgit în parc, pentru că și-ar fi dorit s-o roage să-l ierte și să meargă cu el la capătul lumii, dar i-a fost frică s-o facă...

Trandafirul a rămas, ofilit, pe o bancă în parc, pentru că și-ar fi dorit să reunească astăzi două inimi, dar nu a fost oferit la timp...

Și numai banca pe care au stat cei doi a rămas mulțumită, pentru că nu e prima, și nici ultima poveste de dragoste la care ea asistă, și știe, că poveștile oamenilor care cu adevărat se iubesc nu se termină aici.
Iar ea știe cât cântărește iubirea oamenilor care se așează pe ea...

Ordinea de sâmbătă. O zi de primăvară.(II)

Și-a cerut permisiunea să intre, a deschis încetișor portița, și a înaintat.
Ea stătea înmărmurită în prag, privea la el ca la o nălucă și nu-i venea să creadă ce vede înaintea ochilor. S-a rezemat încet de ușorul ușii și-a stat așa timp de câteva minute, clipe care pentru El au durat cât o veșnicie. Într-un sfârșit, când ea și-a revenit puțin și a ridicat întrebător din sprânceana dreaptă, el a salutat-o sfios:
-Marie, iartă-mă că dau buzna în casa ta, dar simt nevoia să discutăm...
„Să discutăm? gândi Ea, timp de trei ani de zile nu ai avut ce discuta cu mine?” Și în acest moment un val de fierbințeală i-a trecut prin tot corpul. Și-ar fi dorit să-l ia la palme, pentru toate lacrimile pe care le-a vărsat pentru el, dar e femeie deșteaptă, știe că cu violența nu se rezolvă nimic, așa că a decis că o să-l lovească încetul cu încetul în suflet, iar această discuție ar fi fost un teren de luptă minunat.
- Te ascult, Victore, spune...
- Aici, în prag? și ochii lui se cereau a intra în casă
„După toate ce a făcut, mai are și tupeul de a se cere a intra în casa mea...” gândi ea, după care îi zise:
- Dacă aștepti puțin, îmi iau o haină pe mine și mergem să discutăm undeva.
Au mers încetișor, ca doi străini ce-au devenit, de-a lungul străzii, până le cel mai apropiat parc. Au mers în tăcere, o tăcere care spunea mai mult decât o mie de cuvinte, ea privea undeva în zare, depănând în mintea sa amintiri frumoase pe care le-au trait împreună, iar el rotea nervos trandariful. De emoții uitase să i-l dea.
Când au ajuns în dreptul primei bănci din parc, ea s-a întors spre el și cu un ton hotărât i-a zis:
- Spune, despre ce vroiai să-mi vorbești?
El a privit-o în ochii albaștri, mari, apoi și-a aplecat privirea rușinat.

- Divorțez. E, poate, ultima dată în viață când ne mai vedem, și-am vrut să-mi cer iertare...
„Ce? El divorțează și a venit să mă anunțe pe mine de acest lucru? Ce are?” gândi ea nervoasă, și simți cum inima cum a început să bată cu un ritm nebun.
- Când te-ai însurat, Victore, nu mi-ai zis, de ce crezi că m-ar interesa faptul că divorțezi? Ce vrei, de fapt?
- Am vrut doar să îți spun că îmi pare rău și că toți acești ani te-am avut doar pe tine în gând... Și înghiți în sec. Se gândise el că nu e cea mai bună idee să vină s-o vadă, însă vestea că ea nu are, încă, pe nimeni, primită de la prietenul lor comun, i-a dat speranțe...
Ea a rămas rece și tăcută în fața lui. Ar fi vrut să îl îmbrațișeze, să-i spună că și ea l-a avut mereu în minte și în suflet și că el a venit la timp, ea nu a reușit să-l măture de acolo, așa cum planificase cu câteva ore în urmă, dar nu a putut... Ceva din interiorul ei nu îi permitea asta.
„De ce e ultima dată în viață când ne vedem? Ce are de gând să facă? Oare e chiar atât de gravă situația sa?” și în acest moment ea a uitat de sine, un gând negru i-a împăturit mintea...
- Nu cumva?.. rosti ea cu un ton grav
- Ce?
- De ce e ultima dată când ne vedem? Ce ai de gând să faci?
El a zâmbit, nu, nu era ceea ce credea ea, nu avea de gând să-și pricinuiască nici un rău.
- Plec, pe un alt continent, de unde nu cred că mă mai întorc...
„A venit ca să îmi spună că pleacă? A venit să îmi spună că pleacă?”  s-a așezat încet pe bancă, ghemuindu-se, și-a cuprins fața cu mâinile, și-o tăcere nebună s-a lăsat peste tot universul...

Ordinea de sâmbătă. O zi de primăvară.(I)

Era sâmbătă. O zi însorită de primăvară.

Sâmbăta e zi de ordine, așa că Ea a dat la o parte perdelele, a deschis larg ferestrele, lăsând lumina soarelui să-i inunde casa, și s-a apucat de treabă.
Sâmbăta e zi de dialog cu sufletul, nu la cafea, ci la șters praful de pe rafturi. 

Îi place să facă ordine, asta îi permite să reflecteze în liniște asupra a tot ceea ce se întâmplă în viața ei. De-ar putea face ordine și acolo așa ușor cum o face în casă...   De-ar putea cel puțin să își aranjeze pe policioară măcar emoțiile... Eh, oftează și își continuă activitatea.
"Oare chiar ce ar vrea să înlăture din casa sufletului său dacă ar avea ocazia?" - nu s-a gândit niciodată la asta, până acum. S-a așezat frumușel pe un colț de pat, cu mătura în mână, și hai la căutat momente numai bune de măturat.
Copilăria? Copilăria e cea mai sfântă perioadă din viața ei, de acolo ar șterge doar vorbele de mângâiere ale celor mai mari atunci când ea se lovea: „Până la nuntă o să treacă!”. Le-ar șterge pentru că, cine știe, poate o durere din acele timpuri nu a trecut încă, și poate, din această cauză, la cei 28 de ani ai săi, nu e încă măritată? Eh, prostii...
 Școala? Nu, în școală are multe momente pozitive. Da, sunt prezente acolo, prin clasa a zecea, primele dezamăgiri ale dragostei adolescentine, când credea că nasul ei e prea mare și din cauza lui nu este admirată... Dar acum râde când îți amintește de aceste gânduri copilărești, acuma știe că are un nas cu personalitate.
Anii de facultate? Da, în acea perioadă au fost multe lucruri cu care ea nu a fost de acord. Era o rebelă, încerca să lupte cu orice nedreptate, dar multe i-au fost dezamăgirile, pentru că lumea oamenilor mari s-a dovedit a fi mult mai diferită de ceea ce credea ea că o așteaptă. Când a înțeles asta, a început să își caute de treburile ei, devenind  o fetiță cumincică, care nu mai vorbea neîntrebată... Dar nu ar sterge nici de aici nimic, toate eșecurile ei de atunci au format-o ca personalitate, fiecare i-au fost câte o lecție...
Da, a găsit, are ceva ce și-ar dori să șteargă din viața ei, din ultimul an al vieții ei de studentă - momentul când l-a întâlnit pe El, marea ei dragoste neîmpărtășită.
El era un băiat înalt, cu ochi mari, pătrunzători, care a cucerit-o prin modalitatea lui diferită de a vedea lucrurile. Ei îi plac băieții deștepți, și iată cu asta el a și prins-o în plasă.
 A vrăjit-o și a plecat.
 Ca și mulți băieți de seama lui, din cei care își doreau un viitor mai bun, și-a ales calea pribegiei.
L-a iubit la distanță mult timp. L-a așteptat, pentru că el i-a promis că se întoarce la ea, l-a așteptat până când el a dispărut cu totul. Nu mai avea nici o știre de la el, iar asta o durea și mai tare. Credea ea că dragostea e așa, aștepți cuminte până el vine, că doar a promis, și mai credea că și el nu se gândește decât la ea. Credea... până a aflat că el e însurat, bine, merci, demult!
A plâns, nu așa își imagina ea dragostea.
Apoi a înțeles că lacrimile nu își au rost în așa cazuri și, s-a dăruit cu ardoare muncii.  De El nu își mai amintește decât, uneori, în zilele de sâmbătă, când face ordine, și se mai gândește ce-ar fi fost dacă...
„Dacă”, însă, nu există!
 Și în acest moment, furată de asemenea gânduri, a spart din neatenție vaza cu flori de pe măsuța de alături. S-a trezit speriată din visele ei și a început să strângă cioburile. Eh, s-a stricat o bunătate de lucru!
Lătratul puternic al câinelui a făcut-o să iasă repede în prag: „Poate o fi adus ceva poștașul?!” - și-a zis în sinea ei.
Dar vestea ce o aștepta la poartă era mai puternică decât toate cele pe care le poate duce poștașul întreg satului, la poartă o aștepta El, cu un trandafir roșu în mână, după 3 ani de zile...