Ea e plina de viata. Viata,insa, nu e chiar atat de plina de ea.
Traieste lucruri repetate la un interval de 4 ani, Chiar daca la inceput i-a fost frica, foarte!
Era luna lui iunie, eu vorbeam cu vecinul despre timp si despre cat de repede mai creste iarba (cred), ea a venit, a schimbat 2 vorbe cu noi si a plecat. Era agitata.
Vecinul mi-a spus ca sotia lui se ingrijoreaza caci a fost sunata si convocata de medicul ei, rezultatele analizelor nu erau deloc satisfacatoare. Am mai vorbit ce am mai vorbit, dupa care el a plecat iar eu mi-am continuat treaba prin ograda. Apoi a venit ea, avea nevoie sa vorbeasca: "Eu nu mai vreau sa trec prin chimioterapie, e tare dureros, mi-a zis ea din senin, eu nu mai vreau sa imi pierd parul, nu vreau! Mi-e frica de ceea ce imi va spune medicul..." Discutia nu a durat mult, caci a venit taxi-ul ce-l astepta, dar acele cateva vorbe au fost de ajuns ca sa ii simt frica si durerea, si sa o impartim la doua.
A fost exact ceea de ce i-a fost frica: cu 4 ani in urma a luptat cu cancerul mamar, dar el a revenit, de data asta atacandu-i plamanii si ficatul. Ea a inceput chimioterapia, el a inceput sa faca curat in ograda.
"Mi-e frica sa raman fara ea, mi-a marturisit intr-o zi el, mi-as dori sa plec eu primul, ea e mai puternica decat mine, eu fara ea nu o sa pot trai...".
Si, intr-adevar, ea este mai puternica, chiar daca si-a pierdut deja tot parul, pe langa asta multe kg, are mereu zambetul pe buze si e mereu in miscare. Am vazut-o trista doar o singura data, venise de la o cura de chimioterapie si, istovita cum era, isi facea griji pentru prietenul ei fidel - catelusul. Se imbolnavise si nu stia ce are, urmau sa mearga la veterinar: "Data trecuta am platit 240 de euro doar pe analizele lui, mi-a spus ea, dar nu conteaza pretul important ca el sa fie bine...". Intr-adevar, fericirea nu are pret, m-am gandit eu, caci in afara de sotul ei, acest catelus este unica fericire a unei femei care si-a dorit toata viata un copil...
Cu cateva saptamani in urma mi-a marturisit ca s-au hotarat sa vanda casa: "Eu nu o sa inchei anul, si as vrea sa pot merge pe jos sa imi cumpar paine, atita cat mi-a mai ramas..." - si zambeste.
Dupa 8 cure de chimioterapie, a incetat sa le mai faca, nu isi mai au efectul.
E pregatita sa plece.
Zambind.
Iar eu o privesc uneori si ma intreb: "De unde gasesc unii oameni forta de-a zambi atunci cand viata refuza sa le mai dea vreo sansa?".
In iunie 2017, la interval de citeva zile, mai aflasem povestea similara a unei cunoscute care cu 4 ani in urma a avut cancer si anul trecut a revenit, de atunci alte 2 persoane din cercul meu au decedat din cauza cancerului, iar scriind aceste randuri, am primit sms de la un cunoscut cu vestea ca se lupta cu cancerul. Incotro?
Traieste lucruri repetate la un interval de 4 ani, Chiar daca la inceput i-a fost frica, foarte!
Era luna lui iunie, eu vorbeam cu vecinul despre timp si despre cat de repede mai creste iarba (cred), ea a venit, a schimbat 2 vorbe cu noi si a plecat. Era agitata.
Vecinul mi-a spus ca sotia lui se ingrijoreaza caci a fost sunata si convocata de medicul ei, rezultatele analizelor nu erau deloc satisfacatoare. Am mai vorbit ce am mai vorbit, dupa care el a plecat iar eu mi-am continuat treaba prin ograda. Apoi a venit ea, avea nevoie sa vorbeasca: "Eu nu mai vreau sa trec prin chimioterapie, e tare dureros, mi-a zis ea din senin, eu nu mai vreau sa imi pierd parul, nu vreau! Mi-e frica de ceea ce imi va spune medicul..." Discutia nu a durat mult, caci a venit taxi-ul ce-l astepta, dar acele cateva vorbe au fost de ajuns ca sa ii simt frica si durerea, si sa o impartim la doua.
A fost exact ceea de ce i-a fost frica: cu 4 ani in urma a luptat cu cancerul mamar, dar el a revenit, de data asta atacandu-i plamanii si ficatul. Ea a inceput chimioterapia, el a inceput sa faca curat in ograda.
"Mi-e frica sa raman fara ea, mi-a marturisit intr-o zi el, mi-as dori sa plec eu primul, ea e mai puternica decat mine, eu fara ea nu o sa pot trai...".
Si, intr-adevar, ea este mai puternica, chiar daca si-a pierdut deja tot parul, pe langa asta multe kg, are mereu zambetul pe buze si e mereu in miscare. Am vazut-o trista doar o singura data, venise de la o cura de chimioterapie si, istovita cum era, isi facea griji pentru prietenul ei fidel - catelusul. Se imbolnavise si nu stia ce are, urmau sa mearga la veterinar: "Data trecuta am platit 240 de euro doar pe analizele lui, mi-a spus ea, dar nu conteaza pretul important ca el sa fie bine...". Intr-adevar, fericirea nu are pret, m-am gandit eu, caci in afara de sotul ei, acest catelus este unica fericire a unei femei care si-a dorit toata viata un copil...
Cu cateva saptamani in urma mi-a marturisit ca s-au hotarat sa vanda casa: "Eu nu o sa inchei anul, si as vrea sa pot merge pe jos sa imi cumpar paine, atita cat mi-a mai ramas..." - si zambeste.
Dupa 8 cure de chimioterapie, a incetat sa le mai faca, nu isi mai au efectul.
E pregatita sa plece.
Zambind.
Iar eu o privesc uneori si ma intreb: "De unde gasesc unii oameni forta de-a zambi atunci cand viata refuza sa le mai dea vreo sansa?".
In iunie 2017, la interval de citeva zile, mai aflasem povestea similara a unei cunoscute care cu 4 ani in urma a avut cancer si anul trecut a revenit, de atunci alte 2 persoane din cercul meu au decedat din cauza cancerului, iar scriind aceste randuri, am primit sms de la un cunoscut cu vestea ca se lupta cu cancerul. Incotro?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu