A sărit ca să atingă cerul, merge după orizont şi nicidecum nu poate să ajungă la el, leagă vis de vis, ca pe-o sfoară, pentru a ajunge la stele, luna n-o mai ghidează, dar îi zâmbeşte mereu în tăcere şi-i luminează calea, când disperarea i-o întunecă. Se opreşte în loc şi îşi dă seama că hotarul dintre trect şi viitor este ea, cea din prezent, iar asta o motivează să mearga mai departe. Îşi dă seama la un moment dat că se vrea a fi îndrăgostită. se opreşte în loc, priveste în jur, zâmbeşte, conservează sentimentul pe mai târziu, şi merge mai departe. Alt vis - alt nod, tot mai aproape de scopul final. Se-mpiedică, cade, se răneşte, doare, plânge, se ridică, lărgeşte orizontul, îi trece, continuă calea. Se aud bătăile inimii... acompaniate de cântecul greierilor în noapte de vară. Zâmbeşte. Miroase a iarbă. Miros al copilăriei. Melancolie. Iar luna, de data asta mai mare ca oricând. Oameni, mulţi şi diferiţi, dar toţi ai ei, pentru că au ceva ce îi aparţine, atenţia pe care le-a acordat-o. Tace. Ei oricum nu vor recunoaşte niciodata acest lucru. Merge. Alergă. Orizonzul e încă departe. Închide ochii. Deschide. Tace. Zâmbeşte. Trăieşte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu