Ordinea de sâmbătă. O zi de primăvară.(II)

Și-a cerut permisiunea să intre, a deschis încetișor portița, și a înaintat.
Ea stătea înmărmurită în prag, privea la el ca la o nălucă și nu-i venea să creadă ce vede înaintea ochilor. S-a rezemat încet de ușorul ușii și-a stat așa timp de câteva minute, clipe care pentru El au durat cât o veșnicie. Într-un sfârșit, când ea și-a revenit puțin și a ridicat întrebător din sprânceana dreaptă, el a salutat-o sfios:
-Marie, iartă-mă că dau buzna în casa ta, dar simt nevoia să discutăm...
„Să discutăm? gândi Ea, timp de trei ani de zile nu ai avut ce discuta cu mine?” Și în acest moment un val de fierbințeală i-a trecut prin tot corpul. Și-ar fi dorit să-l ia la palme, pentru toate lacrimile pe care le-a vărsat pentru el, dar e femeie deșteaptă, știe că cu violența nu se rezolvă nimic, așa că a decis că o să-l lovească încetul cu încetul în suflet, iar această discuție ar fi fost un teren de luptă minunat.
- Te ascult, Victore, spune...
- Aici, în prag? și ochii lui se cereau a intra în casă
„După toate ce a făcut, mai are și tupeul de a se cere a intra în casa mea...” gândi ea, după care îi zise:
- Dacă aștepti puțin, îmi iau o haină pe mine și mergem să discutăm undeva.
Au mers încetișor, ca doi străini ce-au devenit, de-a lungul străzii, până le cel mai apropiat parc. Au mers în tăcere, o tăcere care spunea mai mult decât o mie de cuvinte, ea privea undeva în zare, depănând în mintea sa amintiri frumoase pe care le-au trait împreună, iar el rotea nervos trandariful. De emoții uitase să i-l dea.
Când au ajuns în dreptul primei bănci din parc, ea s-a întors spre el și cu un ton hotărât i-a zis:
- Spune, despre ce vroiai să-mi vorbești?
El a privit-o în ochii albaștri, mari, apoi și-a aplecat privirea rușinat.

- Divorțez. E, poate, ultima dată în viață când ne mai vedem, și-am vrut să-mi cer iertare...
„Ce? El divorțează și a venit să mă anunțe pe mine de acest lucru? Ce are?” gândi ea nervoasă, și simți cum inima cum a început să bată cu un ritm nebun.
- Când te-ai însurat, Victore, nu mi-ai zis, de ce crezi că m-ar interesa faptul că divorțezi? Ce vrei, de fapt?
- Am vrut doar să îți spun că îmi pare rău și că toți acești ani te-am avut doar pe tine în gând... Și înghiți în sec. Se gândise el că nu e cea mai bună idee să vină s-o vadă, însă vestea că ea nu are, încă, pe nimeni, primită de la prietenul lor comun, i-a dat speranțe...
Ea a rămas rece și tăcută în fața lui. Ar fi vrut să îl îmbrațișeze, să-i spună că și ea l-a avut mereu în minte și în suflet și că el a venit la timp, ea nu a reușit să-l măture de acolo, așa cum planificase cu câteva ore în urmă, dar nu a putut... Ceva din interiorul ei nu îi permitea asta.
„De ce e ultima dată în viață când ne vedem? Ce are de gând să facă? Oare e chiar atât de gravă situația sa?” și în acest moment ea a uitat de sine, un gând negru i-a împăturit mintea...
- Nu cumva?.. rosti ea cu un ton grav
- Ce?
- De ce e ultima dată când ne vedem? Ce ai de gând să faci?
El a zâmbit, nu, nu era ceea ce credea ea, nu avea de gând să-și pricinuiască nici un rău.
- Plec, pe un alt continent, de unde nu cred că mă mai întorc...
„A venit ca să îmi spună că pleacă? A venit să îmi spună că pleacă?”  s-a așezat încet pe bancă, ghemuindu-se, și-a cuprins fața cu mâinile, și-o tăcere nebună s-a lăsat peste tot universul...