Diamantul

Cel mai mare diamant este soarele. Din fericire el strălucește pentru toți.

Charlie Chaplin

Îl țineam strâns în palmă, ca pe cel mai de preț lucru pe care îl avusem vreodată. Nu știam ce voi face cu el mai departe, dar îi simțeam prezența în palma mea, care devenise fierbinte și umedă de emoții. Nu mai vazusem așa ceva niciodată, și nici nu știam dacă voi mai avea asemenea ocazie, deci îl strângeam de parcă aș fi vrut să îl fac parte din mine. Am simțit la un moment dat cum o picătură de transpirație îmi împărțea tâmpla dreaptă în două și am înțeles că acesta este momentul decisiv al întregii mele vieți. Trebuia să aleg între ceea ce am fost, sunt, și ceea ce va fi cu mine mai departe. Dețineam ceva ce nu îmi aparținea, dar nici nu eram obligată să îl dau cuiva, pentru că așa cum nu îmi aparținea mie, nu aparținea nimănui. Am privit în toate părțile ca să ma asigur ca nu mă vede nimeni, și am deschis încet palma. Vroiam să îl mai privesc ca să mă asigur ca e real. Îl priveam cu grijă și mirare cum strălucea, de parcă ar fi numai el pe lume, palma mea dreaptă se transformase într-o scenă iluminată de toate proiectoarele lumii pentru a reda cât mai clar jocul actorului, iar eu,  un spectator pierdut,cu gura întredeschisă de mirare, îl aveam. Posedam universul, un univers ce-ncape într-o palmă de copil... Am decis să nu-l arăt nimănui și să îl păstrez.

Era un diamant. Eu nu aveam de unde să îi știu adevărata valoare, pentru mine cel mai important era să îi privesc jocul de culori și să uit că îmi era foame. Era ca și cum mă teleportam într-o poveste, o altă lume în care existam doar eu și piatra colorată ce-o țineam în mână. Când aveam nevoie de-o speranță mergeam pe malul lacului și o priveam ore în șir, acolo aveam liniște și siguranța că nu va veni nimeni să ma deranjeze. Acolo evadam de lumea mea reală, de urnele în care îmi căutam zilnic câte o bucată de pâine, de mirosul de gunoaie, miros care devenise o parte din mine, pentru că după zile întregi fără de baie, eu miroseam la fel. Indiferent de mirosul meu insuportabil, hainele-mi murdare și obrazul tras de foame, rămâneam a fi un suflet intact, un diamant pur care nu își cunoaște valoarea, care deține un alt diamant ai cărul valoare nu o cunoaște. Și așa treceau zile, luni, ani, iar unicul meu prieten era o piatră strălucitoare care, de fiecare dată când îi vorbeam, parcă mă înțelegea și îmi dădea un strop de speranță.

Cînd am mai crescut și am început să hoinăresc prin magazine, pentru că am înțeles că acolo e mai cald să îți petreci  zilele lungi și geroase de iarnă, am văzut o piatră identică cu a mea în vitrina unui bijutier, am rămas mută când am văzut cât costă și m-am gândit la toții anii de copil al străzii pe care aș fi putut să-i transform într-o viață normală, dacă aș fi știut și aș fi vândut diamantul...

Deja știam, puteam să schimb totul, nu ar mai fi trebuit să dorm la gară și să fac baie în toalete publice, nu ar mai fi trebuit să caut resturi de mâncare prin tomberoane și nici să înfrunt frigul străzii... Dar asta ar fi presupus să îmi vând unicul meu prieten, unica sursă de culoare și speranță și... și asta nu era o decizie ușoară. Și-o picătură de transpirație îsi făcuse apariția pe fața mea ca în prima zi. Am adormit târziu chinuită de gânduri... În vis am înțeles că nu e corect să compar piatra mea cu cea din vitrină, pentru că cea a bijutierului nu face decât să bucure ochiul,  dar a mea ani de-a rândul mi-a alinat sufletul, deci valoarea ei este inestimabilă, și-am decis s-o păstrez.
Voi cum ați fi procedat?