Un simplu om al străzii

Tramvaiul se opri în stație. O stație ca multe altele, în care pe frig, ploaie, vânt sau soare își trăia viața un om al străzii. Un om obișnuit, ca mulți alții care nu au unde dormi, se spăla sau unde să își schimbe hainele. Un om obișnuit al străzii, murdar, nepieptănat și, posibil, urât mirositor. Mirosul nu putea să i-l simtă (și poate că așa era mai bine), pentru că îi despărțea geamul tramvaiului în care ea se afla.
Ce senzații vă provoacă oamenii străzii? Ce sentimente vă trezesc ghiozdanele lor pline cu lucruri adunate de pe la urnele de gunoi? Și părul lor murdar despre ce vă vorbește?

Ea nu a avut timp să își pună astfel de întrebări, nu azi. Privea distrată pe geam, iar el i-a prins privirea. El avea ochi sinceri și veseli, seninatatea chipului lui nu exprima nici o problemă, era mai senin decât oricare dintre cei prezenți în stație și tram, de parcă nici nu ar fi fost el cel care doarme seară de seară pe banca pe care acum era așezat.
A început să-i facă cu mâna și să-i zâmbească. Ea, de cealaltă parte a sticlei, i-a zâmbit în răspuns. Văzuse frumosul din banalul pe care noi foarte rar îl observăm.
 Tramvaiul a plecat și-a dus-o și pe ea, dar zâmbetul pe care ea i l-a dăruit i-a adus mai multă căldură decât ar fi putut să găsească lângă o sobă caldă.
El e un om al străzii, el se încălzește din căldura zâmbetelor necunoscuților. El nu se grăbește să trăiască, cum o fac alții, pentru că acolo, pe banca din stație, timpul e infinit.